Lumea noastră / Familie

5 scriitori vorbesc despre cum e să fii tată

de Robert Bălan, ilustrații de Raluca Anghel

Publicat pe 20 iunie 2019

Am făcut un spectacol despre tați. Nu m-a interesat neapărat o abordare sociologică-teoretică a temei (deși inevitabil am ajuns puțin și acolo), ci mai degrabă o perspectivă practică. M-au interesat lucrurile alea aparent banale, care nu se văd: frustrări, renunțări, mici bucurii, fericirea aia aproape tâmpită și greu de descris și, evident, chestiunile concrete. Cine își ia concediu de îngrijire a copilului? Cum e văzut tatăl care merge zi de zi în parc cu copiii? Cum se schimbă efectiv viața după apariția copilului?

Am făcut mai multe interviuri cu prospăt tătici, am apelat la citate din diverse studii, am contactat niște scriitori care să povestească despre experiența lor. La un moment dat m-am trezit cu vreo sută de pagini de text și cu nefericirea că nu am reușit să abordez tema din prea multe unghiuri. Eram atât de disperat, că de fiecare dată când mă vedea Ana Iulia Popov (scenografa spectacolului) îmi tot sugera că ar trebui să avem și noi măcar puțin umor în spectacol. Și din ziua în care am tăiat masiv din text, m-am mai relaxat și spectacolul a început să aibă și umor. Oricum, n-am făcut niciun spectacol care să nu aibă așa ceva.

Dar am rămas cu foarte multe texte foarte mișto pe dinafară. Mai jos sunt câteva fragmente care n-au mai fost incluse în spectacol. Restul în următoarea reprezentație a piesei Cocoțat pe schele: 23 iunie la Centrul de Teatru Educațional Replika dinBucurești. Și sper ca la anul să scot un volum cu textele astea și altele noi.

„Nu mai am cum și cînd să scriu”

 - Radu Pavel Gheo, scriitor (cel mai recent roman al lui e Disco Titanic, apărut în 2016)

(...) Au trecut colicile, a venit vîrsta ieșirii dinților și am luat-o de la capăt. Îi auzeam plîngînd, îi vedeam contorsionîndu-se de durere și cîteodată îmi venea să plîng, de oboseală, de milă – ce să fac, ce să fac? Le dădeam ceaiuri, le frecam cu gel gingiile umflate, îi plimbam iar în brațe, îi scoteam cu căruciorul și visam să dorm, să mă odihnesc zeci de ore, zile în șir. În paralel cu Alina sau cu rîndul, ca să ne mai odihnim fiecare un pic. Căci, după îngrijorare, cel mai greu de suportat e oboseala. Cîteodată aveam impresia că nu mai rezist, că sînt atît de obosit, încît nici n-aș mai fi în stare să dorm, mi-ar fi fost de ajuns doar să scap de greața oboselii. Mă întindeam cinci minute și în clipa următoare dinspre pătuț se auzea un plînset disperat. Sau două. Săream de pe canapea, ciocnindu-mă buimac de Alina, venită și ea, cu aceiași ochi umflați și grei de nesomn. Și, cumva, mai găseam un strop de vlagă să o luăm de la capăt. Atunci am slăbit vreo zece-douăsprezece kilograme, pe care nu le-am mai recuperat nici azi. (...)

De citit citesc pe sponci, de viața culturală m-am decuplat aproape complet, mai aflu sporadic că se întîmplă ceva interesant undeva unde nu am cum să ajung, apar cărți pe care le cumpăr și le stivuiesc „pentru mai tîrziu“, deși nu știu cînd o fi tîrziul ăsta – și, mai ales, nu mai scriu. Nu mai am cum și cînd să scriu. Sînt scriitor, e vocația mea, îmi imaginez că asta aș face toată viața, însă nu o mai fac. Scriu cînd și cînd cîte un text scurt, îmi păstrez rubricile fixe la două reviste, ceea ce înseamnă, în medie, două pagini pe săptămînă, și cam atît. Nici azi, cînd copiii sînt destul de mari ca să alerge de capul lor prin casă, n-aș fi în stare să leg un text coerent de zece pagini – poate tocmai fiindcă sînt ei mărișori și aleargă peste tot prin casă. La un roman nici nu îndrăznesc să mă gîndesc. Ocazional, concep cîte un text cum e ăsta și îmi ia minimum zece zile. Mai degrabă douăzeci. Eu îmi zic că e o pauză asumată, o întrerupere, nu un final, dar mai știi? Fiindcă nu am timp, niciodată nu am timp. (Acum, cînd încerc să-mi termin ideea, Ștefan mă trage de mînecă să vin cu el, iar Marina îmi întinde un pulover, ca s-o îmbrac, ea știe de ce. O să mă întrerup, reiau la noapte sau mîine.)

„E greu să fii mamă”

– Vasile Ernu, scriitor (cea mai recentă carte a lui e Bandiții. Mică trilogie a marginalilor, publicată în 2016)

Cum te privesc bărbaţii

Bărbaţii apar mai rar în parc. Cum spuneam: cu autoritatea şi controlul. Există această tendinţă dominantă. Vin să vadă ce le fac soţia şi copilul. Dar nu ca formă de implicare, de colaborare, ci aşa ca obligaţie de om care supervizează procesul. (...)

Dacă pentru femei bărbatul singur cu copil e suspect, atunci pentru bărbaţi, e nu doar suspect, ci şi ameninţător. E ca şi cum cineva a luat locul femeii: e clar ceva în neregulă cu acel bărbat. Dacă mai şi stai la taclale cu celelalte mame şi te mai joci şi cu copiii, atunci devii total suspect. Doar deconspirarea că „eşti artist” de salvează. Dar asta nu simplifică lucrurile, ci le complică, dar eşti lăsat în pace: e ceva pierdut şi bolnav definitiv. Dar eşti tolerat.

Tata lui Saşa

Am devenit tată la o vîrstă „înaintată”: după 40 de ani. La această, vîrstă părinţii mei aveau deja 5 copii şi 1 nepot. Dar sînt alte vremuri. Cum la vîrsta aceasta eşti deja mult prea format şi mai ai şi o mică „aură” de „persoană publică”, fie şi secundară, este destul de greu să devii rapid „vioara a doua”. Eşti obişnuit să ieşi în faţă, să fii primul. Odată cu apariţia copilului, asta s-a schimbat aproape „natural”. La început, mergi ţanţoş ca un tată cu copilul mic: încă ai prim-planul. După o vreme, copii cresc, se cunosc şi te cunosc. Doar că tu nu mai eşti „persoana cunoscută”, ci devii secundar în relaţie cu ei. Pentru ei, eşti doar „tata lui Saşa”. Şi atunci înţelegi, dacă ai suficientă minte, că aşa e firesc, că aşa e bine. Şi pentru ei, şi pentru tine

Teroarea controlului asupra copilului

În zona clasei de mijloc, e ceva de groază: o teroare a controlului.

  • Copilul doarme în cameră. Dar e cuplat la un aparat ca să fie auzit permanent de mamă, care e la doi paşi.

  • La gradiniţă, primeşti un cod de acces la camere video, ca să poţi vedea ce face copilul permanent.

  • La şcoală, are o brăţară cu gps şi posibilitate de comunicare cu părinţii. Părinţii văd permanent unde e copilul.

  • Copilul este dus şi adus de cineva pînă spre adolescenţă.

  • Nici în parc nu e singur: e însoţit.

  • E înscris la 101 de cursuri, unde e mereu controlat.

Controlul asupra lui e teribil: permanent şi peste tot. De ce? Părinţii spun simplu: pentru siguranţă. Acest tip de control e o tîmpenie cît casa, e foarte nociv şi pervers.

De fapt, se întîmplă (minim) două fenomene majore. Îi distrugi „imunitatea” şi-l transformi înr-o legumă, pentru că el nu mai are spaţiu intim şi putere de decizie proprie. El ştie că cineva îl veghează, cineva îl protejează, cineva ia decizii pentru el. El niciodată nu e pe cont propriu: e sub control. Şi doi: distrugi tot sistemul social şi relaţional de încredere. Dacă nu avem încredere minimă unii în alţii în societate, poţi tu să ai toate sistemele de securitate din lume, că nu faci nimic. De fapt, nu faci decît să cîştigi „liniştea siguranţei”, tale dar să pierzi ce e mai scump: copilul şi relaţiile umane elementare.

(...) Sînt tot mai mulţi copii care, pînă spre 15 ani, nu au mers cu transport public. Asta în Bucureşti. Trebuie să fii un părinte foarte inconştient să faci asta…

Lecţia de rasism: Copiii şi „ţiganii care fură”...

În ultimile zile, mă frămîntă o chestiune delicată: copiii şi rasismul. Zilnic petrec cîteva ore alături de copii între 2 şi 6 ani. Din diverse categorii sociale. Mulţi. Între 3 şi 4 ani, mai toţi copiii au deja formată o opinie clară despre „ţigani”. „Evrei” încă nu. 

Ce cred ei? Deja au format nucleul dur al stereotipului care domină mentalul colectiv românesc: hoţi, murdari, răi, nespălaţi etc. Am verificat şi pe copii din „familii bune”. Sindromul e deja acolo. Unde, cînd, cum se „molipsesc” pînă şi în medii foarte „protejate”?

Saşa, fireşte, nu e nici el „protejat” de astfel de „viruşi”, oricît am dori noi. Explic, aparent fără folos. Am mers ieri în vizită pe lîngă gară la cîteva familii de romi. Foarte interesant a fost. Copiii ne-au primit veseli, părinţii - puţin suspect, dar deschişi. Copiii aveau în loc de gadgeturi nişte porumbei. S-au jucat împreună. La un moment, Saşa mi-a şoptit la ureche. 
- Tata, da-s foarte murdari pe mîini. De ce?
- Nu au acces la apă, îi explic eu cumva şoptit. 
- Păi, hai să-i luam acasă să-i spălăm.... 
Ups. Şi aici încep limitele părinţilor. Aşa deci, aici e rasismul nostru. Nu la copii, ci la părinţi, adică la noi, care-l transmitem fidel mai departe.

„În zilele în care lucrez, am ajuns să mă ascund de el.”

Andrei Dósa, scriitor (cea mai recentă carte a lui e Ierbar, publicată în 2018)

(...) La nici trei luni, ţin minte exact, abia ne întorseserăm de la Braşov, de la părinţii mei, unde ne petrecuserăm Crăciunul, a început să mă muşte de deget. Îl dureau gingiile, urmau să-i apară primii dinţi. Şi, concomitent cu asta, a început să devină interesat de lucrurile de pe bibliotecă. Pixuri, cutii, baterii. Să le bage în gură şi să le roadă şi să le scuipe şi să umple totul de salivă. Asta nu m-a deranjat neapărat, trebuiau doar luate măsuri suplimentare de igienă. Aşa cum nu m-a deranjat neapărat nici creşterea progresivă a haosului din casă. M-am tot amuzat de acea memă în care un tată strânge cu lopata jucăriile copiilor, sau de cea care redă senzaţia de a călca în picioarele goale pe o piesă de lego şi anume prin imaginea unui rechin ţâşnind din apă cu fălcile căscate într-un rânjet fioros, sau de filmuleţul dat pe fast forward, în care, în doar câteva ore, copilul (chiar dacă are doar în jur de, să zicem, 70 de centimetri înălţime şi vreo 10 kilograme) ajunge să ocupe tot patul, părinţii ajungând să doarmă ghemuiţi şi chinuiţi în câte un colţ. M-am amuzat, dar pe măsură ce am trăit pe propria piele aceste lucruri, parcă nu m-am mai amuzat atât de tare. Aceste lucruri au devenit realităţi pe care sunt nevoit să le accept. Şi le accept cu grimasa masculului alfa care mai are un pic şi răbufneşte din cauză că teritoriul său nu numai că a fost călcat în repetate rânduri, dat peste cap într-un mod cumplit, prin incursiuni punctate de chiote vesele şi zâmbete dezarmante.

(...) În zilele în care lucrez, am ajuns să mă ascund de el. Imediat ce luăm micul dejun şi aerisim camera, mă instalez cu gândul să mă apuc de muncă. După cinci minute, vine, bate cu palmele în uşă şi strigă Oo! Oo! până când cineva îi deschide. Îşi întinde braţele spre mine sau îmi aduce vreun obiect pe care are de gând să mi-l dea, ca apoi să-mi ceară să-l iau în braţe şi să-l las la laptop. Până să mă dezmeticesc, începe să dea cu pumnul în taste şi în touchpad. Eu zic că touchpad-ul şi-a pierdut cam 20% din sensibilitate, clic stânga se execută destul de dificil, Iulia zice că ei nu i se pare. Odată, stăteam în pat şi lucram şi tot aşa, a venit. I-am explicat de câteva ori că nu e voie, i-am dat mâna la o parte. S-a ridicat în două picioare şi acum lovea deja tastele cu ambele mâini. L-am împins un pic, asta e. Mi-a părut rău după aceea. E un ţipar cu voltajul aproape benign, care însă prin expunere repetată poate irita destul de rău. Dar oricâte metafore aş fabrica pentru a mă justifica, e doar un efort meschin. Violenţa e stupidă. Nu mai e nimic de adăugat la asta. 

„Nu e nici mai bine, nici mai prost decât înainte, ci e diferit.”

- Igor Mocanu, jurnalist, cercetător în istoria artei & curator

(Fragment dintr-un interviu)

(...) Decizia de a lua eu concediul [de creștere a copilului], și nu soția mea, s-a conturat printr-un concurs destul de convingător de împrejurări. Exista, într-adevăr, și o diferență de venituri, dar nu una constantă. A contat cel mai mult faptul că aveam nevoie de o pauză. Statul român nu-ți interzice să lucrezi 16 ore pe zi. Iar eu, timp de patru ani de zile, asta am făcut, am muncit 16 ore pe zi, în două posturi cu contract de muncă, la care am mai adăugat și colaborări sporadice independente, care îmi încheiau ziua de muncă în jur de ora 1 noaptea. Mă trezeam a doua zi la 6,30-7,00, ca să o duc pe fiică-mea cea mare la grădiniță (apoi la școală) și tot așa. Pe la mijlocul anului trecut, deja simțeam că urmează să clachez și că o pauză mai lungă ar fi benefică. Prin urmare, nașterea celui de-al doilea copil a venit ca o salvare și în acest sens.

Auzi, la ai tăi tot așa era? Stătea tatăl cu copilul?

Nu știu exact care era legislația în URSS privind drepturile taților. Ce știu e că primul concediu de maternitate din lume a fost acordat la o lună după încheierea Revoluției din Octombrie. Când eram noi copii, era aproape de neconceput ca tatăl să stea cu copiii și mama să lucreze. Taică-meu a stat o săptămână cu noi la un moment dat, când a fost maică-mea la un stagiu de perfecționare în educație, și i s-a dus buhul în tot satul, cum a stat el eroic și a făcut de mâncare și a spălat rufe. La mână!!! Momentul e amintit și-acum uneori în poveștile de familie. Dar, nu, tații nu stăteau cu copiii. De altfel, eu am și copilărit într-un moment destul de prost al istoriei, post-Perestroika, anii ‘90 sălbatici, rakeți, sărăcie lucie, atunci a început exodul părinților în străinătate, la câștig. (...).

Din ce zici, mie nu îmi pare că ți-ai luat o pauză, ci un nou job. Pe bune, nu e mai complicat? Mai ai timp să faci ceva pentru tine? Eu zic că te sacrifici prea mult...

Da, poate trebuia să fiu mai nuanțat în exprimare. Era vorba de o pauză de la munca aia nebună, de 16+/24h. Desigur că acum sunt la fel de activ și sunt unele perioade în care nu se poate spune deloc că dorm mai mult sau că mă odihnesc mai bine, însă fiind o activitate hibridă – în sensul că e un amestec de muncă domestică și deschidere afectivă necondiționată – nu intră în aceeași definiție a muncii pentru instituție.

Pe de altă parte, depinde foarte mult de modul în care te raportezi la un „înainte” și un „după” inerent persoanei tale. Părerea mea este că diviziunea asta în percepția propriei persoane este și ea la fel de hibridă și e construită din timp amestecând tot felul de ingrediente, cum ar fi moștenirea culturală, care propune constructul ăsta al maternității, respectiv paternității ca eșec sau ca dușman al celeilalte activități cotidiene, fie ea artistică, tehnică, economică etc. Eu am primit atât venirea primului copil, cât pe a celui de-al doilea ca pe niște reînnoiri din viața mea, nu ca pe un sacrificiu, nu e nici mai bine, nici mai prost decât înainte, ci e diferit. Desigur, putem face și exercițiul ăsta al comparației cu cine erai și ce făceai în trecut, însă el se susține și funcționează numai pe anumite bucăți concrete, nicidecum în ansamblu. Poți compara numărul de cărți citite sau scrise, spectacole sau expoziții văzute sau curatoriate, să constați că acum ești pe minus și să te ia plânsul, autocompătimirea și autovictimizarea. Dar poți compara și calitatea acelor cărți, spectacole sau expoziții, de-atunci și de-acum, și vei vedea rotația de revoluție calitativă care s-a produs, evident, pe plus. E adevărat și că uneori visez cum îmi apare cartea și cum scriu pe pagina de gardă, ca nu mai știu care scriitor, „le mulțumesc soției și copiilor, fără de care această carte ar fi apărut cu cinci ani mai devreme”, dar îmi trece repede, nu le putem avea pe toate deodată, iar alegerile sunt, până la urmă, individuale.

Ego? Go!

- Robert Șerban, jurnalist și scriitor (cea mai recentă carte a lui e La Tolce Vita. Robert Șerban în dialog cu Marcel Tolcea)

Mi-am dorit să fiu tată dintotdeauna. Chiar dinainte de a mă juca de-a mama și de-a tata, când, uneori, făceam rol dublu – și pe cel al mamei. Asta dacă o convingeam pe fata cu care mă jucam să fie copilul, ca să am grijă de ea. De ea, vie, vorbitoare și cuminte, nu de păpuși!

Dintotdeauna mi-au plăcut copiii. Asta, probabil, și fiindcă nu m-am îndepărtat prea tare de un tip de naivitate infantilă cu care conviețuiesc de aproape 50 de ani și care-mi șoptește încontinuu în ureche că oamenii-s buni și lumea e frumoasă. Când constat că nu-i chiar așa, îmi fac o cruce cu limba și o merg zâmbind mai departe. Așa am ajuns, prin 1994, pentru a doua oară, în Occident, în Franța, la Strasbourg, student fiind. Am învățat de la studenții francezi care ne cazaseră să jonglez cu trei bile. Era exact momentul ce-mi lipsea dintr-un spectacol pe care, de atunci și până azi, îl tot improvizez când am în preajmă copii ce vor momente de magie. Știu să rotesc o minge pe un deget, pe chiar pe patru, știu să fac magicuri, adică să dispară și să apară obiecte mici (prefer monedele, intră mai ușor pe mâneca hainei și ies ca prin minune din nas, urechi, frunte, pereți etc.), știu să conving telefonul mobil să sune după ce termin de spus o scurtă, dar puternică vrajă – Abra, cadabra, bârcadabara, telefonule sună.... acum! –, mă pricep, cum spuneam, să jonglez. Uimirii și bucuriei copiilor care mă roagă mai o dată, mai o dată! nu le pot rezista.

M-am căsătorit la 25 de ani, așa cum îmi propusesem, în ultimul an de facultate, cu fata cu care eram prieten din primul an de facultate. N-am putut avea copii. Medicul ne-a spus că și la ea, și la mine sunt hibe. Am încercat să le rezolvăm. Nimic. După 8 ani de căsnicie, am divorțat. Absența urmașilor a fost, cred, unul dintre motivele despărțirii. Apoi, fiecare ne-am recăsătorit. Și s-au întâmplat minuni. Ea are un băiat , eu – o fată și un băiat. Fata mea și băiatul ei sunt cam de aceeași vârstă. Cum să citesc asta dacă nu ca pe un semn? Unul important, alături de altele pe care le-am tot primit de-a lungul vieții. 


 

Acestea sunt câteva fragmente din textele care nu au mai intrat în spectacolul Cocoțat pe schele.
Scenariul și regia: Robert Balan  
Cu texte de: Andrei Dósa, Radu Pavel Gheo, Vasile Ernu, Robert Șerban, Igor Mocanu, Robert Bălan și alții.

Cu: Virgil Aioanei,  Nicu Rotaru, Robert Bălan, cu participarea lui Rolando Matsangos
Video: Petre Fall
Scenografia: Ana Iulia Popov
Producător: Asociația Art No More
Partener: Centrul de Teatru Educațional Replika
Sponsor: Uniter
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

20 iunie 2019, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Robert BălanRobert Bălan

    Regizor, actor și jurnalist. Printre spectacolele pe care le-a realizat în spații independente se numără Sfîrşit. Work in progress, Habemus bebe, În numele tatălui, ultimele două împreună cu poeta Elena Vlădăreanu. Mai multe despre cum Robert și Elena împart arta, munca și crescutul copiilor, aici.

ilustrații de


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK