Actual / Timp Liber

Ce-am mai descoperit săptămâna asta (17)

de Scena 9

Publicat pe 17 noiembrie 2017

Dintre miile de ferestre și tab-uri de săptămâna asta, unele dintre ele au rămas deschise mult mai mult timp, fiindcă prin ele am descoperit câteva lucruri care ne-au făcut să ne oprim din maratonul continuu de scroll și browse. 

 

Ce am descoperit: Podcastul (sau cartea audio, cum i-a zis autorul) The Butterfly Effect, de Jon Ronson

Cât te ține: 7 episoade a câte circa 30 de minute

De ce: După The Men Who Stare at Goats, Okja, Testul psihopatului și Umilirea publică în epoca internetului, plus un scurt cameo în Comrade Detective, jurnalistul Jon Ronson se întoarce cu un nou experiment, situat pe granița dintre gonzo și investigație cât se poate de serioasă. De data asta, pleacă pe urmele lui Fabian Thylmann, belgianul care la 19 ani a fondat PornHub. Apoi, a început să cumpere toate site-urile „de profil”, a creat un monopol al pornografiei gratis pe net și, între timp, a distrus industria porno din San Fernando Valley, Florida. Prima ta reacție la asta cu distrusul industriei s-ar putea să fie de maximă indiferență și ochi dați peste cap. Pentru că, așa cum spune o tânără dependentă de porno într-un episod al podcastului, „Nu m-a interesat niciodată cum îi cheamă pe actori. E ca atunci când împuști o căprioară. Nu-i dai un nume, pentru că nu poți s-o mai mănânci dup-aia.”

The Butterfly Effect, disponibil din vară pe bani pe platforma Audible, și gratuit din noiembrie peste tot (Apple Music, Overcast etc.) dă un nume tuturor oamenilor afectați de ceea ce Ronson numește „efectul aripii de fluture” provocat de avalanșa de porno la liber de pe net și, implicit, de Fabian. De la regizorii din industrie care au sărăcit, pentru că filmele pe care le lansează azi sunt mâine moca pe PornHub, la puștiul autist care a ajuns pe lista abuzatorilor sexuali și e forțat să trăiască la marginea societății, pentru că a încercat să reproducă niște replici auzite în porno. De la fosta consultantă financiară, care s-a apucat de porno după recesiune, până la toți oamenii afectați de scandalul hack-uirii site-ului pentru adulterini Ashley Madison.

Bonus: Hysterical Literature, un alt proiect care încearcă să-ți arate că, da, actorii din porno sunt oameni. Filmate în alb-negru auster, actrițe din filmele pentru adulți citesc literatură clasică. Între timp, li se mai întâmplă ceva – dar nu dau spoilere. (Ioana Pelehatăi)

Ce am descoperit: Două articole care mi-au făcut un pic părul măciucă: How to Hire Fake Friends and Family (de Roc Morin, pentru The Atlantic) și Big Data Meets Big Brother as China Moves to Rate its Citizens (de Rachel Botsman, pentru Wired UK)

Cât te ține: Maxim o oră, dacă stai și te gândești un pic la implicațiile fiecăruia dintre ele

De ce: Fiindcă fiecare dintre ele pune sub lupă câte o tendință care ar putea defini, într-o măsură mai mică sau mai mare, viitorul. Pe de o parte, textul din Wired e despre proiectul pilot inițiat de China, prin care toți cetățenii săi vor urma să primească un rating. O cifră calculată de un agloritm aflat încă în teste, pornind de la toată activitatea online a fiecărui individ - de la promptitudinea cu care-și plătește facturile, la genul de cumpărături pe care le face, de la comentariile din rețelele sociale, până la cele ale prietenilor săi. Cifra asta va arăta cam cât „de încredere” este un cetățean, potrivit așteptărilor statului, și va dicta o serie de restricții / privilegii de care vor avea parte cetățenii chinezi. Un articol musai de citit, ca să înțelegem mai bine cum poate fi folosită informația pe care-o generăm cu fiecare clic în www, dacă marile puteri decid să facă un pact și mai explicit decât acum.

Materialul din The Atlantic e un interviu halucinant cu Ishii Yuichi, un japonez care acum 8 ani a avut ideea să fondeze o companie care închiriază actori profesioniști ce pot umple orice gol în viețile personale ale clienților - mame singure care au nevoie să le ofere copiilor iluzia unui tată part-time perfect,, bărbați rămași văduvi, lesbiene care vor să se mărite de formă de ochii părinților etc. Poveștile lui Yuichi sunt absolut tulburătoare și vorbesc despre atomizare, singurătate și alienare, despre cum încercăm (și chiar reușim să fentăm realitatea), despre dragoste și simulacre. Ca un episod din Black Mirror, doar că nu-i câtuși de puțin ficțiune, și n-avem în față scenariul unui viitor distopic, ci al unui prezent care se transformă sub ochii noștri.

Bonus: Un reportaj VICE despre firmele japoneze care închiriază femeilor tinere bărbați simpatici, care să plângă împreună cu ele. (Andra Matzal)

Ce am descoperit: Un fotoreportaj ce comemorează asaltul asupra Stalingradului și vorbește despre orașul ce i-a luat locul azi 

Cât te ține: Cam 7 minute

De ce: Pentru că unele lucruri nu trebuie uitate. După cele 200 de zile în care soldații germani au încercat să cucerească orașul Stalingrad, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, populația orașului ajunsese de la o jumătate de milion la 35.000 de oameni. Astăzi, din pământul Volgogradului - așa cum se numește azi orașul - apar încă trupurile celor uciși de ambele părți: numai în acest an au fost deshumați 800 de soldați și localnici. Dincolo de aceste rămășițe, cum se descurcă locul cu memoria acelor încleștări și a deceniilor negre care-au urmat? Dincolo de statui și reconstituiri, sunt destule semne că nu toate lecțiile au fost învățate. Președintele Vladimir Putin a propus în 2013 un referendum prin care localnicii să hotărască dacă orașul să revină la numele de Stalingrad, deși dictatorul sovietic e responsabil pentru milioane de vieți pierdute. De-atunci, Volgogradul s-a umplut de suvenire cu „Tătuca”.  (Vlad Odobescu)

 

 

Foto main: captură din „Nosedive”, episodul 1 din sezonul 3 al serialului „Black Mirror”, în care este imaginat un sistem de rating al tuturor oamenilor cu care interacționezi

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK