Prieteni / Cărturești

8 cărți cu care să te îndrăgostești de benzile desenate

de Scena 9

Publicat pe 29 martie 2019

Când ai citit ultima oară o bandă desenată? Cu prea puține excepții, majoritatea cititorilor abia dacă-și vor aduce aminte. Iar asta e o mare nedreptate, fiindcă, atunci când vine vorba de revoluții în felul de a spune o poveste, jocul cu imaginile e una dintre cele mai vechi și mai puternice practici. Cu toate astea, benzile desenate și romanele grafice (termen folosit pentru a distinge lucrările mari, consistente, de reviste și alte periodice) rămân în continuare o nișă, prea puțin cunoscută pentru gustul nostru.

Așa că, împreună cu prietenii de la Cărturești, am scormonit prin librărie după povești în care rolul principal nu-l mai joacă textul, ci imaginea. A ieșit o listă care surprinde cât de divers și bogat e genul ăsta de literatură: avem titluri clasice, ba chiar și-un câștigător de Pulitzer, avem fantasme suprarealiste și non-ficțiune pe teme dureroase, avem autobiografie și istorie, experimente conceptuale și povești care-și confiscă destinatarul fără absolut niciun cuvânt. Lista rămâne deschisă nu doar vouă, cititorilor, ci, sperăm noi, cât mai multor autori și edituri din România. 

Aripi de oțel, bandă desenată de Adrian Barbu după o poveste de Jiri Sitler, Editura Jumătatea plină, 2014

Când eram mic, foarte mic, mă lua tata la el, la muncă. El era subofițer de radiolocație la o bază militară din Iași, care împlinește curând o sută de ani. Stătea în fața unor cadrane uriașe care scanau spațiul aerian de peste toată Moldova. Căscam și eu gura pe-acolo. Și îmi zicea „ăsta e avion amic, ăsta e tot avion amic, pentru că e verde”. Păi și inamic? întrebam eu dornic de acțiune, cu gândul la tunurile din curte. „Când se face punctul ăsta roșu, avionul e inamic”, mi-a recunoscut tata că n-a văzut niciodată avioane inamice, era vreme de pace în anii 90.

Tehnologia aia o mai fi evoluat, dar roșu s-a făcut și avionul lui Josef, în 1939, asta au văzut strămoșii militari ai tatălui meu. Josef Balejka, un pilot ceh care a luptat în Al Doilea Război Mondial, fugea atunci de naziști, împreună cu încă trei tovarăși, și în goana asta a ajuns pînă la Iași. Erau un cvartet de perechi de aripi, ca să fiu romantic, ca autorul benzii desenate Aripi de Oțel. Când erau mici, băieții din cvartet și-au dorit să fie unul din cei o mie de piloți pe care propaganda cehoslovacă și-i dorea în lupta cu naziștii. Planul ăsta era stupid de ambițios în perioada interbelică. Ca să vă dați seama, astăzi cehii au doar o sută de aparate de zbor în total și, deci, încă mai au mult pînă să ajungă la mia de care vorbeau ziarele pragheze. 

Din cartea publicată în seria „Relații Ceho-Române”, pare că cei patru aviatori sunt niște eroi cehi în care au tras și polonezii, și nemții, și românii, când au ajuns la Iași. Le-a trecut moartea pe la ureche o dată la 2-3 pagini, cât erau la fel de nedormiți ca piloții RyanAir de astăzi. 

La început noi am fost mai încordați, dar apoi au aterizat într-o viță-de-vie de pe Valea Prahovei, unde un cetățean i-a cinstit cu niște vin. #OspitalitateRomânească. După asta, iar ne-am încordat, când au aterizat cehii pe Aeroportul Băneasa, pentru că survolaseră deasupra Bucureștiului pentru că au deranjat liniștea publică. I-am băgat la răcoare după ce au zburat gălăgios peste Palatul CEC și Gara de Nord, desenate superb, au întâlnit o româncă frumoasă (normal), care i-a atras într-un ospăț în garsoniera ei. Băieții au dat chiar și o șpagă unui caporal care-i păzea. Povestea e spusă ca un trailer pentru români și ca un film complet pentru cehi, nu-ți dai seama dacă oamenii s-au simțit bine la noi sau nu, dar e ilustrată minunat de Adrian Barbu și ca să vedeți câte aripi rămân în aer, va trebui s-o citiți ca să vedeți și de ce suntem și azi prieteni cu cehii. (Victor Ilie)

Maus, de Art Spiegelman, Penguin Books Limited, 2003 (Maus. Integrala a apărut și în limba română, tradus de Cristian Neagoe la Editura ART, în 2012)

Mi-am asumat ingrata sarcină de a scrie în câteva sute de cuvinte despre cel mai bun roman grafic de până acum: Maus, povestea unei familii de supraviețuitori ai Holocaustului. Ce știți deja, poate, despre Maus: are două volume, publicate foileton. Constă în 1.500 de ilustrații alb-negru, desenate simplu, cam ca niște schițe. E bazat pe nenumărate ore de interviuri pe care Art Spiegelman le-a făcut cu tatăl său, Vladek, precum și pe amintirile autorului despre mama lui, Anja, care s-a sinucis în 1968. A fost prima carte căreia i s-a atribuit denumirea de „roman grafic”, fără ca eticheta să mai fie luată în derâdere de critică și de publicul mainstream. E prima astfel de carte care a câștigat premiul Pulitzer. A fost tradusă în peste 30 de limbi și e predată în școli și universități, la cursuri de psihologie, științe sociale, literatură și istorie. În carte, evreii sunt șoareci, naziștii pisici și polonezii porci. 

E imposibil de spus, zic criticii, dacă Maus e un volum de memorii, istorie, ficțiune, biografie sau autobiografie. E un amestec din toate, postmodern și auto-generativ: metafora raselor de animale folosită de autor ca să reprezinte oameni de diferite naționalități, de pildă, se deconstruiește pe parcursul romanului. Inițial, personajele au corp de om și cap de animal, dar, spre final, sunt oameni cu măști de animale.

Povestea în ramă a romanului potențează și ea o construcție narativă complexă: rama o constituie întâlnirile lui Spiegelman cu tatăl lui, interviurile pe care i le ia, dar și evenimente din viața lor prezentă - căsnicia disfuncțională a lui Vladek cu a doua sa soție, Mala; revelația că Vladek a distrus jurnalele primei sale soții, Anja, după sinuciderea acesteia; blocajul lui Speigelman după succesul colosal al primului volum din Maus și vizitele lui la psihiatru. În paralel, cronologic, curge povestea Holocaustului, pe care Vladek o începe de la jumătatea anilor 1930, o poartă prin toată Polonia, apoi prin Auschwitz și Dachau și o încheie la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

Maus te atrage și te închide în el ca un coșmar - din care apuci să mai respiri în povestea din prezentul povestirii. Ascuns în el sunt toate fricile și spaimele omenirii. Ne e ușor să inventăm motive pentru care să ne urâm (naziștii vor să extermine șobolanii dăunători de evrei, dar și Vladek, mutat în America, e rasist față de afroamericani, pe care-i numește schwartzeri). Rușinea și vinovăția ne paralizează și ne despart - Art apare la psihiatru în vârful unui morman de șase milioane de cadavre  de șoareci, evreii morți în Holocaust pe spinarea cărora și-a construit succesul. Și ce ne salvează? Memoria, poate. Maus nu e o odă adusă amintirilor, traumelor și nostalgiilor, ci o foarte atentă radiografie a proceselor prin care ne auto-povestim, (re)construim și ne dăm, astfel, sens, ca să supraviețuim. (Ioana Pelehatăi)

Old Farts, Sorina Vazelina, Editura Centrala Ltd, 2018

Ce-a făcut Sorina Vazelina în albumul ăsta de micro-povești desenate e o minunăție. M-am plimbat deja prin Old Farts de două ori și tot am senzația că n-am zărit fiecare față și n-am prins fiecare cuvânt. Colecția de istorii despre bătrânețe și îmbătrânire are o calitate infinită a desenului, plin ca un buzunar în care ai strecurat toate comorile pe care le-ai găsit într-o zi de explorat orașul, formulat și reformulat de o mie de ori, mereu cu altă tehnică, mereu cu alte culori. Fiecare secvență din carte are forma ei, de la istoria Banatului și-a Transilvaniei (știați că Imperiul a trimis aici 40.000 de coloniști, între 1722 și 1787?), până la activitatea departamentului de monitorizare a senectuții, o vizită terapeutică la târgul de vechituri sau un poem vizual despre bătrânii pe lângă care trecem pe stradă. Sorina i-a pus în pagină pe unii dintre cei mai invizibili (și disprețuiți) dintre noi și, cu puterile ei speciale de înțelegere și creat suflete de hârtie, ne-a așezat la masă cu forma noastră din viitor și ne-a împăcat, măcar cât durează o tură de citit, cu frica noastră de bătrânețe. Sper ca editurile din România să se bată pentru publicarea traducerii de la Old Farts, pentru că-i fix genul ăla de carte pe care vrei s-o ai acasă în mai multe exemplare, în caz că trebuie să faci un cadou cuiva. Pân-atunci, o găsiți în engleză la Cărturești&Friends, pe Quinet. Aici, găsiți câteva pagini din carte, iar aici ce desenează Sorina pentru Scena9. (Luiza Vasiliu)

Jurnalul Annei Frank. Adaptare grafică, de David Polonsky și Ari Folman, traducere de Gheorghe Nicolaescu și Diana Zotea, Editura Humanitas, 2018

Bazat doar pe o parte din fragmentele de jurnal ale Annei Frank (ținut de ea în perioada în care a stat ascunsă împreună cu familia în timpul ocupației naziste în Olanda), această adaptare grafică este surprinzătoare atât prin umor (chestie la care nu mă așteptam, având în vedere tema), cât și prin felul în care construiește un portret complex al adolescenței - și care nu se oprește doar la perspectiva Annei asupra ocupației, ci captează și visele, fanteziile &  momentele ei melancolice și depresive. Autorii Ari Folman și David Polonski (realizatorii filmului Waltz with Bashir) și-au luat multe libertăți în raport cu textul original, dar au au reușit  să zică - prin intermediul unor ilustrațiii superbe - o poveste emoționantă despre maturizare și izolare în condiții ingrate (în acest caz, o anexă ascunsă într-o clădire, în care sunt înghesuiți mai mulți evrei). După cum o spune chiar Ari Folman, una dintre intenții a fost aceea de a reda „umorul înțepător, ironiile și obsesia ei pentru mâncare”. „În adaptarea grafică se insistă asupra acestui ultim aspect pentru a se arăta imposibilitatea clandestinilor de a-și potoli foamea continuă”, spune artistul israelian. Aici puteți citi un fragment din banda desenată cu Anne Frank. (Ionuț Sociu)

Persepolis (volumul 1 & volumul 2), de Marjane Satrapi, traducere de Mihaela Dobrescu, Editura Arthur, 2018

Generația adolescenților cu cheia de gât și a posterelor cu Iron Maiden, ascunse în căptușeala lu’ tata și aduse ilegal din ținuturile libertății de exprimare, țipetele profesoarei conservatoare care te umilește pentru că ești îmbrăcată ca o punkistă și jignești prin prezența ta valorile ferme ale celor care idealizează trecutul, părinții tăi revoluționari, care rezistă la proteste până când începe războiul și vă încolțește pe toți deznădejdea. Poate fi copilăria oricui, chiar și a ta, care ai prins ultimii ani de dictatură comunistă.

E copilăria lui Marjane Satrapi, o fată crescută pe picior de tranziție, într-un Iran al anilor ’70 cu o aripă spre Occidentul democratic și cu una spre un regim islamic și teocratic. Perioada ciocnirilor politice e ilustrată în romanul grafic Persepolis ca o panoramă de siluete în doliu, înșirate pe două volume. Personajele au gurile strâmbe, ca niște emoticoane triste. Dar Marjane are simțul umorului și un zvâc în suflet care n-o lasă niciodată la pământ. A supraviețuit și a scris romanul ăsta autobiografic, transformat în film animat în 2007. În vremuri ciclice de tranziție, e bine să-l citești și să te întărești privind-o pe copila revoltată.  (Venera Dimulescu)

Aici, de Richard McGuire, traducere de Laura Albulescu, Editura ART, 2016

Aici a fost publicată inițial în 1989 sub forma unei povești de șase pagini în revista RAW. După 25 de ani, a apărut romanul grafic Aici, o poveste minunată, cum nu am mai văzut, pentru că e despre tot (viață, timp, spațiu), fără să fie pretențioasă, e super-conceptuală și emoționantă în același timp.

Locuiesc într-o casă veche și de multe ori m-am gândit cum o fi arătat viața oamenilor care au trăit aici înaintea mea. Le-am văzut numele pe acte îngălbenite și mi-am imaginat mesele lor în familie de acum 80 de ani. Richard McGuire deschide timpul dintr-o cameră, dar nu se rezumă la frânturile de vieți trăite acolo, spune și povestea pământului pe care e construită casa, pământ peste care trec zeci de milioane de ani.

Vedem o camera la începutul cărții, același interior, în 2014, 1957, 1942, 2007. Cum apare un om, ferestrele de timp se suprapun pe aceeași pagină: în 1957 o femeie în rochie roșie încearcă să-și amintească de ce a intrat în cameră, în 1999 trece pe acolo o pisică neagră. În următorul spread, pisica se spală pe lăbuță, femeia în rochie roșie e tot pe gânduri, iar în locul camerei apare un peisaj de iarnă din 1623. Urmează o succesiune de momente în același spațiu, desfășurate la ani distanță, și totuși simultan. În 1964, o femeie cântă la pian și trei fete dansează: una în 1932, una în 2014, una în 1993. Copiii se joacă, oamenii se îndrăgostesc, își spun același lucru în fiecare zi, îmbătrânesc. Un șiret se rupe, tavanul se strică, zboară un avion de hârtie, se fac poze de familie, se dau petreceri. În 1998, un cuplu se ține de mână pe canapea întrebându-se „Cum ne-am cunoscut?”, și pe aceeași pagină o căprioară aleargă prin pădure în 1623. Ajungem până în viitorul îndepărtat: în 22175 planeta pare să renască într-o formă idilică, plină de păsări frumoase și plante imense. Aici, o mostră din cartea asta expriment. (Ioana Cîrlig)

2 metri lătrați, de Justin Baroncea, Editura Vellant, 2018

Jucărie cu doi câini 2D, fără volum în spațiu, dar cu proprietăți fantastice. Terrierul se lungește și buldogul se umflă, doi maindanezi supereroi care străbat orașul din aventură în aventură. „Un salam și-un șifonier în devenire”, „snake terrier și bigbagdog”, invenție lexicală, umor și suprarealism, placate pe-un minimalism grafic delicios și-o poveste despre câini și oameni în jungla de asfalt. Ham_LED și BEC_Ham, doi câini care-s în același timp și lămpi, dar se pot transforma și-n bănci și dulapuri. Responsabil și de desene, și de text e Justin Baroncea, arhitect și autor de benzi desenate. Tot el ne-a mai adus în viață și doi „iepuri negri drogați cu cărbune de un savant japonez” care „dorm în Coloana lui Brâncuși și își tocesc dinții pe Masa Tăcerii” (în Turb@; unul dintre iepuri tocmai s-a întors, însoțit de-un șobolan, cu un plan de evadare din Constanța în Pa_CT). Timpuri moderne, cărbune și energie, risipire și emigrare, formă și deformare, umanizare și dezumanizare, astea-s temele pe care le poartă în urechi iepurii negri și câinii dreptunghiuri din pagină. De-abia aștept să văd ce fel de animale o să mai îmblânzează Justin Baroncea de-acum încolo. A, 2 metri lătrați a luat anul trecut Premiul pentru design de carte de bandă desenată (by the one and only Radu Manelici) la Gala Cele mai frumoase cărți, iar Old Farts a Sorinei Vazelina a primit Premiul pentru ilustrator. (Luiza Vasiliu)

Sosirea, de Shaun Tan, Editura ART, 2016

Sosirea e, fără doar și poate, una dintre cele mai frumoase cărți pe care le cunosc (se află clar pe lista scurtă a cărților de luat pe o insulă pustie). Țin minte că, atunci când am dat prima oară peste ea, am fost un pic derutată: nicio fărâmă de text în paginile cărții (care nu-s nici măcar numerotate), nimic din indiciile convenționale care ghidează de obicei în lumile dintre două coperți. Doar ilustrații aiuritor de delicate și precise, detalii minuscule cu gesturi și expresii, ori cadre largi, cu orașe deopotrivă străine și familiare, toate în egală măsură sugestive, desenând împreună o poveste universală despre migrație. Despre ce înseamnă să-ți rupi rădăcinile și să ți le înfigi în cu totul alt loc, cu legi, coduri, gusturi, idei și vise diferite. Cap-coadă, acest roman grafic fără cuvinte, construit doar din imagini (ceea ce-l face accesibil oricui, indiferent de cultură sau educație) e o meditație-puzzle poetică, misterioasă și profund umană despre legătura dintre oameni și locuri. 

Shaun Tan, artistul australian din mintea căruia a ieșit cartea asta stranie și minunată, e cunoscut pentru felul în care-și folosește desenele ca pe un limbaj în sine, înăuntrul căruia nu mai ai nevoie de alte explicații și care te invită să te miști liber prin poveste. Adaptarea după cartea lui The Lost Thing (o călătorie emoționantă în căutarea unei utopii primitoare) a primit în 2010 Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj de animație. Anul trecut, Shaun Tan (ale cărui scene ca-din-vis și creaturi pe măsură le urmăresc pe Instagram) a publicat o colecție de povestiri ilustrate despre oameni și animale, pe care cu siguranță veți vrea să puneți mâna și ochii imediat după ce vă veți fi rătăcit și regăsit în Sosirea. (Andra Matzal)

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK