Foto / Muzician

„Muzica lăutărească e un arbore”

de Ioana Cîrlig

Publicat pe 21 februarie 2019

Prima ediție a Festivalului „Ionică Minune” a însemnat două zile - ultramaraton de muzică lăutărească, de la 2 după-masa până după miezul nopții. Sala de la hotelul Rin din București a fost plină de muzicanți, producători, familii și prieteni ai artiștilor. Au participat instrumentiști din toată țara (Marius Fulger, Ninel de la Brăila, Marius Turneanu, Maestro Sorin, Marian Sentyment, George Udilă, Mielle Bibescu Band, Formația Marinică Nămol, Orchestra Extratereștri și mulți alții), din Republica Moldova (Nicolae Botgros & Orchestra Lăutarii și Orchestra Fraților Advahov), din Croația (Zagreb Balkan Jazz Band), Bulgaria (Petar Ralchev, acordeon), Serbia (Dejan Matić și Milan Dimic, acordeon). Toți au venit să îi ureze la mulți ani lui Ionică - acordeonistul minune și să îi mulțumească pentru ce a făcut pentru muzica lăutărească. Ambele zile, 12 și 13 februarie, au fost ziua lui Ionică, a împlinit 60 de ani: „Mama m-a născut azi, tata s-a îmbătat și m-a declarat mâine.”

Ionică Minune este unul dintre cei mai de succes acordeoniști români, un model pentru generații de instrumentiști. E recunoscut pentru stilul lui în forță, foarte rapid și creativ, cu solo-uri lungi, elaborate. Ia un refren vechi lăutăresc sau o temă dintr-o horă și construiește de acolo, transformă, multiplică sentimentul ăla în ore întregi de improvizație. A trăit 16 ani în Franța și, chiar dacă a primit cetățenie și casă, în 2006 a decis să se întoarcă în România. A cântat în toată lumea și povestește că e prieten cu Richard Galliano, că a împărțit scena cu Bobby McFerrin, Michel Petrucciani, Marcel Azzola, Didier Lockwood. În Paris i-a avut în public pe François Mitterand, Jacques Chirac, Zidane, și, povestea cea mai populară prin presa românească: într-o seară a cântat cu Bill Clinton (saxofon) într-un restaurant din Paris.

Ionică Minune și soția Gabriela Lăutaru

Eu am aflat de festival de la acordeoniștii care au cântat la înmormântarea unui prieten. Le-am spus că îmi place mult instrumentul și că mereu am vrut să învăț să cânt la acordeon. Mi-au zis să merg la festival, că „Ionică Minune e cel mai bun din lume.”

La festival s-a cântat la acordeon, vioară, clarinet, saxofon, de la „Constantine, Constantine” la „Libertango”, cu multe momente de solistică în care se trecea de la teme lăutărești la Paganini și Piazzola. Schimbările elegante de ritm îi făceau pe oamenii din public să își miște lent-aprobator capul sau să ridice câte o mână arătând spre cer. Ăsta e visul lui Ionică Minune: să fie și acasă iubită și respectată lăutăria așa cum e afară, să fie ascultată și în săli de concerte.

Mihai Argintul Viu Ștefan

Au deschis programul în ambele zile băieții de 9-17 ani din Secțiunea Tinere Talente, poate cea mai importantă parte a evenimentului, apărută dintr-o mare dorință a lui Ionică: încurajarea copiilor și tinerilor care iubesc muzica lăutărească și vor să ducă tradiția mai departe. Toți sunt foarte buni. Unii au și pregătire clasică, sunt la școli de muzică, alții n-au pregătire formală, cântă din familie. Au talentul ăla misterios, magic, moștenit, pe care îl întâlnești în comunitățile de lăutari, și care îi face pe micuți să pună mâna pe instrument și să rupă. Unul dintre ei, Mihai Argintul Viu Ștefan, din Moara Vlăsiei, m-a băgat complet în ceață. Cântă atât de bine și de rapid la vioară, fără să fie deloc haotic, încât am simțit că timpul lui nu seamănă cu al nostru, e mai iute și mai intens. La vioară a fost spectaculos și George Nicolae, de la Colegiul Dinu Lipatti. În timpul programului lui George domnul care era într-un live lângă mine a strigat: “i-auzi, și batrânească, și modernă”.

George Nicolae

Ecaterina Costea, soția organizatorului Gioni Nedelcu, spune că și-au dorit un eveniment elegant, unde comunitatea să se întâlnească, „să se bucure de actul artistic și să îi motiveze pe copii: ambiționarea lor pe un fond bun, nu pe o competiție, pur și simplu din plăcere. Majoritatea copiilor fac instrumentele astea din pasiune, pentru că e o muncă infernală, nu au copilărie, sunt privați de jocuri, de timp liber. Și pentru ei e un privilegiu și o mare bucurie să cânte în fața Maestrului.”

Pe maestrul Ionică Minune îl cheamă în lumea nemuzicală Gheorghe Ene. S-a născut în 1959 în comuna Costești, lângă Buzău, într-o familie de muzicanți romi. Tatăl lui cânta la vioară, bunicul la cobză. Spune că la 4 ani a luat acordeonul în brațe și a cântat, fără să-i arate nimeni, un tango: „mi-a curs muzica prin degete. Am știu să cânt din prima,  Dumnezeu mi-a dat inspirația de a cânta.” A continuat să meargă cu familia pe la nunți, să îl ajute pe fratele lui mai mare cu acordeonul, dar nu își dorea să devină muzicant profesionist. La 7 ani țambalagiul Toni Iordache i-a dat porecla Minune, copilul uimea pe toată lumea cu ce scotea din acordeon.

I-am întrebat pe artiști și pe părinții de artiști ce-i ăla talent, pentru că într-o formă sau alta apărea în conversații și se auzea tare de pe scenă.

Pentru Ionică, talentul e inspirația divină, și ăsta pare să fie consensul general: talentul e de sus, ți-e sortit să faci muzică. Mai e și din familie, crești înconjurat de muzică, e greu să nu o iubești, și dacă pe lângă darul ăsta, mai și muncești, lumea ar trebui să fie a ta. Marinică Nămol, saxofonist, îmi explică: „Înainte de viață există muzică, nu mi-aș fi văzut viața fără muzică, nu cred că aș fi fost cu același interior. Muzica îmi definește sentimentele, viața, educația copiilor mei. Într-un fel își educă copiii un muzicant și într-un fel cineva care face altă meserie: muzica te face mult mai sensibil.” Iar Sile de la Cernica, violonist, îmi zice că “talentul e partea aia cu care te naști, partea nemuncită.”

Ionică visa să fie polițist, învăța bine și îi plăceau serialele cu detectivi de la televizor. Dar după ce tatăl lui s-a îmbolnăvit, a trebuit să îi ia locul în taraf, să facă bani să își ajute familia. După moartea tatălui s-a lăsat de școală și s-a apucat serios de muzică. La 17 ani s-a însurat și s-a mutat la București. Erau anii ’70, muzicanții se întâlneau la bursa lăutarilor de la restaurantul Izvor, acolo se strângeau în fiecare marți și își așteptau clienții. Oamenii veneau și îi antamau pentru nunți, botezuri, petreceri. „Comunitatea lăutarilor era mult mai corectă și mai lucidă, ne respectam, poate beam un pahar de vin, plecam în alte părți noaptea. Pe timpul ăla erau muzicanți de mare valoare care nu mai sunt în viață, așa am pierdut și foarte multe rădăcini folclorice, rădăcini lăutărești”, îmi spune Ionică.

La 19 ani, în ’79, a plecat prima oară să cânte afară, în Japonia, împreună cu Toni Iordache, regele țambalului, care i-a fost prieten bun și l-a susținut de când era copil. „Am avut prilejul și norocul să plec în toată Europa, în America, Japonia, Canada, când nu se ieșea.” De la primele concerte în străinătate Ionică a simțit diferența între respectul pe care îl primea acolo ca artist și modul în care era privit de publicul din țară: „noi pe timpul lui Ceaușescu nu eram pregătiți să primim un instrumentist bun și să îi dăm valoarea lui cuvenită. Acolo se venea la concert cu respect, francezii ascultă muzica asta stând pe scaun.” Vrea să fie apreciată muzica lăutărească și la ea acasă așa cum o apreciază străinii: „eu de-asta am făcut festivalul, aici toată lumea e ochi și urechi, se cântă tipic lăutărește, piese pentru acordeon, piese la vioară, exact stilul meu. Eu vreau să întrețin muzica asta până când oi mai…nu știu, la infinit vreau să o duc, ăsta e visul meu”.

Ionică Minune

A locuit în Paris 16 ani, a cântat jazz manouche, etno jazz, tango, în diferite grupuri de instrumentiști, la festivaluri, prin restaurante. S-a întors în România din 2006. „Dorul de casă l-am simțit tot timpul - ca în România nu se poate muzică. În altă parte nu are cum să sune așa, aici e rădăcina, de aici pornește totul. Muzica lăutărească e un arbore care s-a plantat și și-a întins rădăcinile peste tot aici în România. Mă refer la cum se cânta odată, se cânta frumos și vreau să readuc muzica asta, dar mult mai modern și mai compact.”

Sunt mare fană Richard Galliano așa că l-am întrebat de prietenia cu acordeonistul francez (probabil cel mai tare acordeonist de jazz din lume), și de locul pe care și l-a găsit în lumea jazz-ului: „Galliano e prietenul meu, dânsul când m-a auzit a rămas uimit de cum se poate cânta cu acordeonul în ziua de astăzi. Tot ce se găsește la un vârf de atac în fotbal - Messi, Ronaldo - ăsta e Ionică pentru acordeon.”

Ionică Minune

Ionică Minune a închis programul în fiecare seară. Are ochii închiși, degetele i se mișcă rapid. Cântă o improvizație în care combină muzici pe care nu le prea auzi împreună: hore lăutărești, jazz, tango, doine, pasaje de solistică de mare virtuozitate. Unele bucăți sunt conceptuale, ermetice, și apoi înseninează totul cu o temă blândă, plină de nostalgie, la care aplaudăm cu toții.

Dorinel Cutiuță

Cel mai mic acordeonist din festival, Dorinel Cutiuță din Năvodari, are 9 ani și 5 luni, cântă la acordeon de aproape doi ani, studiază pian de 3 ani, de 5 luni face și vioară. Prima melodie la acordeon a învățat-o pentru mama lui, să i-o cânte de ziua ei, o horă de-a bunicului, în Re major. Costel Cutiuță, tatăl, e și el acordeonist, iar mama, Sorina, e solistă. Au venit cu toții la festival și sunt mândri de Dorinel: „la 9 anișori, la cum cântă el, cred că va avea un viitor frumos. Generația copiilor din ziua de azi are o altfel de mentalitate, el e un copil de 9 ani și cântă cu acordeonul niște piese pe care eu nici acum nu pot să le stăpânesc cum le stăpânește el”, spune Costel. Dorinel visează să fie cel mai bun cu acordeonul, să conducă bine și să aibă o mașină frumoasă. Urcă pe scenă și face un program frumos, stă pe marginea scaunului ca să ajungă cu picioarele la podea.

Marian Sentyment în backstage, la final de festival.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK