Educație / Identitate

Ce femei ți-au modelat viața? 7 răspunsuri și jumătate

de Elena Vlădăreanu, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 1 aprilie 2019

Poeta Elena Vlădăreanu a invitat șapte scriitoare, artiste și regizoare să vorbească despre modelele feminine din viețile lor.

M-am gândit aşa: e nevoie ca femeile să vorbească despre femeile care le-au fost modele. Apoi: nu, e nevoie ca oamenii, femei şi bărbaţi, să vorbească despre cei care le-au fost modele. Apoi: am revenit la ideea de modele feminine, pentru că îmi plac relaţiile care se croşetează în timp, peste timp şi împotriva timpului între femei: bunici, mame, fiice, mătuşi, prietene, profesoare, cunoştinţe. După ce am rămas gravidă prima oară, prietenele care aveau deja copii mi-au spus: bine ai venit în club, o să vezi după ce naşti. Corect, atunci nu înţelegeam, ce club visaţi, eu sunt aceeaşi şi voi fi aceeaşi. După ce am născut prima fetiţă, am înţeles altfel sensul acestei surorităţi. Acum le zic şi eu la rândul meu viitoarelor mame, join the club!

Revenind la modele: eu nu aş fi fost astăzi aici dacă nu aş fi fost o mică verigă într-o armură de zale: bunică-mea din partea maică-mii care mi-a creat dependenţa de poveşti, maică-mea, care m-a învăţat autonomia şi importanţa spaţiului personal, sora maică-mii, pe care am pierdut-o mult prea devreme, de la care am învăţat, am uitat, mi-am reamintit cât de important e să fii mândră de formele şi de feminitatea ta, profa de română din liceu, care nu numai că mi-a pus în braţe, la propriu, cărţile care aveau să-mi schimbe viaţa, dar m-a luat în braţe, tot la propriu, atunci când aveam impresia că adolescenţa o să mă sufoce. Apoi toate prietenele din jurul meu cărora niciodată nu o să le pot întoarce iubirea: Andreea, Vio, Mădălina, Corina, Alexandra, Raluca, Svetlana, Sanda, Adela, Mihaela, Liliana, Carmen, (las o virgulă pentru să siugur am uitat pe cineva şi că o să mă simt vinovată mult timp pentru asta).

Apoi: am zis să fie mai ales modele din educaţie, pentru că, atunci când criticăm, pe bună dreptate, sistemul educaţional, atunci când, justificat sau nu, ne ducem copiii în şcoli private sau în experimente educaţionale, uităm două lucruri esenţiale: importanţa învăţământului gratuit pentru toată lumea şi faptul că acolo sunt oameni şi că ei fac rotiţele să se învârtă.

Lia Perjovschi (artistă): Profa de mate, profa de română, bibliotecara, secretarul literar, americanca și doamna

Mă bucur mult că pot repara o greșeală pe care am făcut-o fără să-mi dau seama pe moment. Eram în 2000, la programul cultural Totul la vedere,  TVR1 în direct, vorbeam despre educație cu invitații, era deja trist (ca acum) și am vrut să amendez cumva starea de fapt, indiferența, abandonul profesorilor, generațiile care terminau fără să știe măcar lucrurile de bază: cum să supraviețuiască, fără să-și găsească posibilitățile și să-și de-a seama că ei sunt viitorul. Am spus că nu am niciun profesor/profesoară de care să-mi amintesc cu plăcere și recunoștință.

În mare, așa era, dar au fost două exceptii: doamna Stela Miclea („profa de mate”) din clasa a 5-a până în a 12-a la Liceul de Artă /Pedagogic Sibiu. Îi datorez foarte mult, am fost cumva preferata ei (mi-a plăcut matematica, mă interesa), m-a pus să verific dacă colegii și-au făcut temele (nasol, poziția asta mă plasa în tabăra dușmanului, dar n-am știut cum să spun că nu vreau), așa că am rezistat cât am rezistat și am preferat după câțiva ani să trec de partea colegilor, să nu-mi mai fac temele, până m-a prins într-o zi că nu am învățat nu știu ce formulă esențială pentru rezolvarea unor ecuații mai complicate. S-a întristat, a realizat că am renunțat. Și-a revenit, calmă, m-a chemat la tablă și m-a provocat să descopăr formula. Îmi amintesc că timpul cumva se dilatase, încet-încet refăceam un traseu pe care mi-l aminteam vag, din când în când o auzeam „și acum ce facem?” Până la sfârșit, când mi-a spus: „vezi, dacă ai fi învățat, nu ar fi fost nevoie să umpli tabla o oră”. Mi-a plăcut răbdarea cu care m-a însoțit, încrederea că pot (eu nu eram sigură de asta), a fost un moment cumva magic.

Rodica Brate, profa de limba și literatura română din liceu, a fost ca o gură de aer proaspăt, a vrut texte scurte (esența esenței), să facem scenarii, să analizăm diferite elemente (titlul, culorile) din text (de câte ori aud sau citesc texte lungi, regret că nu a fost profesoara întregii Românii (ne-ar fi scutit de mult timp și nervi pierduți).

Bibliotecara de la sala de lectură a Bibliotecii din Oradea (1985/1989), regret că nu-i știu numele (am încercat să o găsesc la câțiva ani după revoluție, dar se pensionase). Eram abia mutați (de la  Sibiu), stăteam în gazdă (o cameră cât un pat), așa că nu aveam cărți. Biblioteca  era refugiul  meu în anul 1985, mergeam ca la serviciu (pentru că nu aveam), după o săptămână mi-a adus un teanc de cărți și m-a rugat să fiu discretă pentru că sunt de la index (din păcate, îmi amintesc doar doi autori, Sigmund Freud și Mircea Eliade), am știut că poate risca mult (teama de Securitate era norul care ne însoțea peste tot), am fost așa de fericită că cineva avea încredere în mine în timpurile alea în care ne temeam unii de alții, încât mi-a luat ceva timp să-mi revin din uluire.

În 1986 am pornit în căutarea unui serviciu și am început de la Direcția de  Cultură a municipiului Oradea (ceva de genul ăsta), cred că am fost foarte hotărâtă, că secretara nu m-a oprit, iar tovarășul de la Cultură m-a primit înăuntru. Mai era o doamnă, am început să-mi susțin cererea și doamna, foarte firesc, a spus că la teatru ar fi nevoie de încă un om (pictor executant) pentru că au mult de lucru și cei doi angajați nu fac față. După un telefon la teatru în prezența mea, cererea mi-a fost semnată, aveam serviciu! La teatru, mai mult decât am putut spera. Cu doamna m-am întâlnit la teatru, era secretarul literar Vetuța Pop (mi-a schimbat viața intervenind, putea să tacă, să nu se bage).

Pe Kristine Stiles (curator, istoric de artă, profesoară la Duke University NC, SUA) am cunoscut-o în 1992, a fost o întâlnire profesională: ce, de ce am făcut o lucrare sau alta? A fost foarte serioasă, o interesa sincer, cu multă empatie, m-a obligat să fiu sinceră, să încerc să fiu cât mai eficientă în explicații, să caut cuvintele potrivite. Nu o făceam pentru ea sau pentru mine, ci era ceva ce urma să fie transmis mai departe. Mi-a dat mult curaj, mi-a subliniat „secretul”.

O dată, pe stradă în București, mă grăbeam, mașinile parcate gâtuiau trotuarul, am văzut o doamnă în vârstă venind, am calculat și mi-am zis că trec repede până să se apropie doamna. Am greșit calculul, doamna s-a oprit făcându-mi loc să trec (fără să spună nimic, sunt sigură că nici nu a gândit vreun reproș, nu am simțit nici o undă negativă), a fost foarte îngăduitoare cu mine și cu impolitețea mea. Mi-a fost foarte rușine și de atunci persoanele în vârstă au respectul meu.

Nu sunt singurele întâlniri importante. Au mai fost, evident și domni, nu numai doamne care au făcut o diferență în viața mea. Noi toți influențăm și suntem influențați, fiecare alterează sau este alterat (intenționat sau nu), învățăm să fim buni sau răi, generoși sau egoiști. Poate nu strică să dăm puțină atenție momentelor de întâlnire, măcar să nu facem rău, pentru că sunt atâtea altele de făcut.

Simona Popescu, scriitoare: Doamna Leuştean şi Gusti

Avea ochelari fumurii şi i-am văzut o singură dată ochii – mici şi verzi. A fost profesoara mea de română în şcoala generală. Maria Leuştean. Făcea naveta, venea de la Braşov la noi, în Codlea, şi, uneori, mai ales iarna, autobuzul întîrzia. M-a delegat pe mine să încep ora de română, dacă se întîmplă să ajungă mai tîrziu. Mi se pare neverosimil că a avut încredere într-un copil. Cum ea nu întîrzia, altfel, niciodată, după cinci minute conveneam toţi ce să facem. Lectură individuală, lectură cu voce tare (cel mai bine citea Mihăiţă), exerciţii la gramatică pe tablă, corectarea temei pentru acasă. Alegeam. Aveam „experienţă didactică“! Adică ai mei îmi cumpăraseră o tablă de scris, fixată pe un trepied. Îmi predam mie lecţiile din manual înainte să ajungem la ele în clasă. (Materia mea preferată era biologia. Îmi plăcea să desenez euglene și amibe.) Doamna profesoară ne dădea compuneri libere. Ne încuraja şi ne lăuda. Scriam de drag. M-a făcut să-mi doresc să mă duc la liceul de filologie din Braşov. Mi-a fost puţin jenă de alegerea mea. Spre deosebire de liceele cele mai bune, aici, la „Unirea“, nu se dădea examen de admitere, ori eu eram premiantă. Premianţii se duceau la liceele unde se intra cu medii mari, peste nouă. Aş fi putut să merg şi eu la unul dintre ele. Drumul în viaţa mea a fost decis şi de profesoara mea de română.

Mi-a dat enormă încredere în mine şi asta m-a responsabilizat, cred. Venea de la cineva extrem de exigent, de serios, chiar sever. Veneram exigenţa, seriozitatea, severitatea ei de-o mare puritate, ascunse după ochelarii fumurii. Şi, cînd i-a dat jos, o singură data, am văzut o nesfîrşită blîndeţe.

Augustina, sora tatălui meu, avea 19 ani. Poate 20. Era studentă la psihologie (am aflat ce e asta la 10 ani). Era fistichie, hipiotă, era deşteaptă şi îndrăgostită. Îi ziceam Gusti. Am fost cu ea la filmul Fluturii sînt liberi. Ciudat, dar ţin minte o grămadă de secvenţe! Îi mai plăcea ei şi Caii se împuşcă, nu-i aşa? Eram puţin mai mare cînd l-am văzut la televizor. Poate să fi avut 13 ani. Ce m-a impresionat! Nu doar filmul, ci faptul că o emoţionase înainte pe ea! Era frumoasă, Gusti. Cu părul ca africancele, uneori îl prindea într-un fel de coc. Îi plăcea să cînte (deşi falsa). Ascultam împreună muzică la Radio Luxemburg. Avea un caiet cu fotografii de actriţe, multe bijuterii (gablonţuri), farduri fel de fel. Dar cel mai mult m-a impresionat că scria poezii. Aşadar, nu doar Eminescu şi Coşbuc! Am învăţat o poezie de-a ei pe dinafară. Cînd au venit nişte prietene de-ale bunicii – nişte fete-cocoane de vreo 60 de ani – am ieşit de sub faldurile unei draperii şi am început să recit patetic: „Tu, Omule!“... Şi mai era ceva. Aflasem eu din cărţi că sînt unii oameni... profunzi. Am căutat cuvîntul în Dicţionarul Şcolarului. Ei bine, Gusti era! Tu, Omule profund!

Mona Nicoară, regzioare de film: Bunica - cu pragmatism, cu răbdare și cu eternele cosmeticale expirate

Din bucătăria bunicii mi-au rămas mirosurile. Nu atât mâncarea, cu toate că mâncarea era spinarea zilei acolo. Dar, înainte de toate, dimineața, din sertarul în care bunica își ținea machiajul, se desfăceau mirosul de cremă Pond’s „din pachet”, de pudră Caron izbucnită dintr-un puf tremurător, de rujuri puțin râncezite. Acestea erau urmate, în ordinea priorităților, de alte mirosuri esențiale: cafeaua și țigarea. Apoi veneau vopselele cu care picta în bucătărie: uleiul de in cu iz molcom, terebentina amețitoare și, din când în când, niște Aracet. M-a învățat și pe mine să pictez, să stau cu orele la masă, aplecată peste vopsele, uitând de timp. M-a învățat răbdarea. Dar și rezistența la șoc prin artă: când divorțul părinților mei a creat o criză financiară în familie, bunica a rezolvat-o cu mijloace artistice, din vânzarea lucrurilor pe care le făcea. Mirosurile din bucătăria bunicii mă bântuie în continuare la New York: și acum amețesc când trec pe lângă locul în care pictează fiul meu, tot în ulei; pudra am regăsit-o la Henri Bendel, un magazin în deces clinic pe Fifth Avenue. Iar tutunul impregnat în zugrăveală l-am recunoscut în casa Ninei Cassian de pe Roosevelt Island, care, a zis celălalt fiu al meu, „miroase a România”. Tot la Nina am regăsit și parfumul de ruj rânced din sertarul bunicii și amestecul de franchețe și poezie al unei generații de femei care și-au scobit propriul spațiu de libertate prin lumi care numai libere n-au fost: război, fascism, comunism. Nu e o contradicție acolo, ci mai degrabă un corolar. În vremuri grele, zonele libere pe care ni le construim devin mai importante ca oricând. Iar pentru femei, pentru care lumea, chiar și cea liberă, nu e deloc primitoare, spațiile private de siguranță sunt esențiale. Am învățat că acolo putem acționa fără opreliști. O cămăruță, colea, cum zicea Virginia Woolf — sau măcar o bucătărie dintr-un bloc timișorean. De acolo putem să salvăm lumea — sau măcar pe ai noștri. Cu artă, cu pragmatism, cu răbdare și cu eternele cosmeticale expirate.

Cecilia Ștefănescu, scriitoare: Agripina

Dacă ne referim la România, femeile care au astăzi între 40 și 50 de ani, care au coplărit în comunism și s-au maturizat în post-Revoluție, sînt cele o dată cu care femeia generic vorbind s-a despărțit de modelul supunerii. Despărțirea a fost cu scîntei și cu lacrimi amare și, probabil, încă nu s-a sfîrșit. Modelul a conținut, pe sistem Matrioșcă, și anti-modelul și, dacă ar fi să iau un reper pentru modelul generației mele, cu care am crescut și cu care ne-am și luptat, acesta este „Agripina“, cu tot ce însemna el: greutăți, dedicare, sacrificiu/ luptă, împotrivire, forță. În școală, cînd ajungeam să studiem și să vorbim pe marginea textului lui Gala Galaction, La Vulturi!  – pentru că ajungeam inevitabil să vorbim și răs-vorbim, era în manuale, era la teze, era la examenul de treapta I, era în toți și-n toate, unde mai pui că ideologia comunistă era servită de modelul respectiv din multe puncte de vedere –, mie, personajul feminin al nuvelei, Agripina, mai mult decît sacrificiu îmi inspira revoltă. Poate pentru că o suprapuneam cu mama mea.

Egal Agripina: și maică-mea bătătorea drumurile, iarnă sau vară, de la serviciu la magazinele alimentare, piețe etc. ca să ne asigure nouă o viață cît de cît decentă. Și ea se lupta cu morile de vînt și cu dușmani invizibili pentru a ne apăra și pentru a ne scoate pe noi, fetele, întregi din lumea aia mizerabilă și ciuntită, îngustată la maximum, de unde nu puteai vedea linia orizontului: femei care mureau de la avorturi făcute în clandestinitate cu instrumente improvizate, femei care înghețau pe la cozi și în bucătării, prin fabrici și uzine, femei în schimbul 1, 2, 3, într-un schimb infinit. O țin și azi minte: într-o iarnă în care stratul de zăpadă îmi depășea vîrful nasului, venind împreună de la gostatul de pe str. 11 iunie unde „se băgase marfă“, ea ținînd un carton cu ouă, într-o echilibristică de atlet al mersului pe sîrmă, am alunecat, m-am prins de pulpana paltonului ei și am căzut amîndouă, cu tot cu carton. Ne-am sculat într-un cîmp de margarete, mama plîngea și aduna cu mîna umflată de frig gălbenușurile împrăștiate în zăpadă și le așeza înapoi în cartonul cofrat. Ulterior, astfel de evenimente s-au înmulțit, s-au acumulat și au dus, în final, la femeia care în decembrie 1989 și-a luat fata, fără să se mai gîndească sau să-i mai fie frică de urmări, și a scos-o pe stradă la Revoluție. Mama egal Ioana d'Arc.

Cu timpul, normal, am înțeles cu ce model dificil ne-am ales, pentru că el conținea atîta conștiință de sine, frustrare, sacrificiu, furie și în același timp dorința de multe ori irațională de a te despărți violent de model, pentru că punea o presiune nemărginitâ pe libertatea individuală.  Un proto-feminism dezvoltat în surdină, pe fondul luptelor personale ale tuturor, femei sau bărbați, deopotrivă, de a lupta împotrivă, de a se salva. În ceea ce mă privește, modelul tatălui a fost mai apropiat, mai uman, asta și pentru că tata avea deja lucrurile pentru care mama a luptat. Pentru că tot el mi-a dat mereu siguranța că pot face oricînd nu doar orice făcea și el, dar mult mai mult, că vorbim aceeași limbă, că dorințele noastre, așteptările, orgoliile, ambițiile erau aceleași, că de acolo ne vor veni și victoriile, și eșecurile. Pentru el, am fost un young Jedi și din cauza asta astăzi sînt mai degrabă el decît ea.

Miruna Runcan, scriitoare și critic de teatru: Femeile de-acasă, femeile din școală și prietenele

Trebuie să spun de la început ca am un oarecare disconfort, dacă nu cumva o suspiciune cu privire la conceptul de „model”, când e vorba despre relațiile sociale și nu despre fenomene care se pot abstractiza. Cu atât mai mult când e vorba despre viața personală. Asta vine de acolo de unde, în lumea noastră cel puțin, „a avea un model” implică, uzual, o operație conștientă, ori măcar de conștientizare simultană cu actul observației/admirației; operație care trage după sine două activități mai mult sau mai puțin in/sub-conștiente: mitologizarea simbolică a persoanei alese drept model și imitarea ei, fie voluntar, fie involuntar. Or, această definiție pragmatică a uzului e una cu care, nici în principiu, nici prin experiența proprie, nu pot fi de acord.

Aș prefera de aceea să mă restrâng (?) la a vorbi despre persoane care, cred au, au avut un rol modelator în viața mea. Și care, paradoxal, nu sunt deloc dependente de gen; ba chiar, în ce mă privește, raporturile de gen sunt aici dezechilibrate de-a dreptul: în dimensiunea conștientă, influențele pe care le-am primit dinspre bărbați par mai puternice decât cele primite, modelator, dinspre femei. În apărarea mea, merită totuși să mărturisesc că, la maturitate, am înțeles că, pe foarte multe paliere ale formării personalității și axiologiilor mele, învățarea negativă („cum să nu faci” ceva) a funcționat mereu mai puternic decât opusul ei. Oricum, ca să fiu disciplinată cu tema, n-o să pomenesc despre bărbații care au avut rol modelator pentru mine, ci mă voi limita la femei.

Cronologic, firește e mama – femeie rămasă simgură la 31 de ani și care a decis că „asta-i soarta”. Cred că lucrul cel mai important - în afară de multiplele conflicte, care sunt și ele modelatoare, totuși - lucrul cel mai important pe care mi l-a transmis e o disciplină (vecină cu workoholismul, ce-i drept) și un amor nesfârșit, intratabil, față de arte și muzică. În acest sens, asociatul ei total la proces a fost mătușa/nașa mea Alice, muzicolog, căreia îi port o veșnică recunoștință. În vremea formării școlare, am avut doar două profesoare pe care le-am admirat, și de la care am furat (în bună măsură voluntar, aș zice) câte ceva legat de tehnicile de predare. Paradoxal, ambele erau de științe exacte: cea dintâi, diriginta mea din ciclul primar, Gabriela Badea, era profesoară de matematică și, pe lângă faptul că ne-a dus în munți, și la operă, și la concerte, s-a ambiționat să-mi demonstreze că nu sunt un afon născut în materie de matematici: și a reușit. Cea de-a doua, din liceu, se numea Irina Popescu, preda fizica, era extrem de rece și severă, dar te făcea să vezi fenomenele în spațiu, născându-se în fața ochilor tăi, aproape fără niciun efort. Am chibițat profund la tehnicile ei de discurs, sunt convinsă că și-au pus, într-un fel amprenta asupra gândirii mele.

În fine, aș vrea să zic că, cel puțin pentru mine, în perioada adolescenței și primei tinereți (studențești) cele mai eficiente personaje feminine modelatoare n-au fost, însă, nici rudele, nici profesoarele, ci ... prietenele. Am avut un noroc chior la capitolul ăsta cu colega mea de clasă din liceu, Doina Mândru, azi critic, istoric și curator celebru în lumea artelor plastice, cu care am schimbat zilnic gânduri, cărți, bibliografii, am cutreierat biblioteci și muzee. Și ulterior, în facultate, cu prietena mea Luminița Medeșan, profesoară de română și pedagog de excepție, de care mă leagă experiențe capitale și de viață, dar și de cărturărie. Ba chiar și de teatru. Un prieten (în totul modelator) avea, în acest sens, o butadă pe care-o repet mereu: „Pe prieteni ți-i dă Dumnezeu, cu rudele poți fi selectiv.”

Cristina Modreanu, critic de teatru și jurnalistă: Profa de română din liceu

Era foarte tânără, terminase facultatea doar de câțiva ani și a fost prima profesoară care a venit la ore îmbrăcată în blugi – chestie care pentru elevii de azi nu înseamnă mare lucru dar pentru noi, în 1991, a fost un adevărat șoc cultural. Se mișca firesc, nu țeapăn și rigid ca profesorii care se vroiau „importanți”, ne vorbea cald, ca de la egal la egal, dar știa și să anuleze prompt orice obrăznicie când ea apărea. O respectam și ne era dragă în același timp, un sentiment până atunci destul de străin pentru liceenii „dazed and confused” care eram.

Într-o zi, nu-mi amintesc cu ce ocazie, ne-a rugat să ne imaginăm trei lucruri pe care ne dorim să le facem în viață: eu am zis că vreau să scriu o carte, să plantez un copac și să călătoresc în Cosmos. Ultimul e încă pe lista de „to do”. S-au pus multe alte dorințe atunci, mai mult sau mai puțin realizabile, dar nu asta e ceea ce contează. Profa de limba română din liceu a fost singura care ne-a făcut să vedem dincolo de tabla neagră, mereu aflată în fața ochilor noștri și de caietele în care stăteam înfundați toată ziua, ne-a făcut să ne dăm seama că există o lume largă dincolo de cea mică, a școlii, și că merită să ne uităm puțin mai departe, spre orizont.

De curând, am revăzut-o la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului și am recunoscut-o cu greu în femeia dezamăgită de viață și cumva neîmpăcată. Dar m-am gândit cât de mult a însemnat, cel puțin pentru unii dintre noi, tinerii care eram când am întâlnit-o, felul în care ea ne-a deschis ochii. Cum spunea Albert Camus, „opera unui om nu-i nimic altceva decât acest mers îndelung ce vrea să regăsească pe căile ocolite ale artei cele două sau trei imagini simple și nobile asupra cărora inima lui s-a deschis prima oară.” 

Ioana Uricaru, regizoare de film și scenaristă: Să-i spunem Dana

Mama are o exclamație pe care o emite când dă de-un personaj grozav: „Ce femeie, dom’le!”. Așa mi s-a comunicat că George Sand, Marie Curie și Anne Boleyn meritau atenție – cea din urmă, săraca, fiindcă se încăpățânase să nu accepte niciun compromis care-ar fi delegitimizat-o pe copila ei, Elizabeth. De mică am învățat, firește, că Nadia făcuse întregul univers să-și țină răsuflarea, iar când eram prin clasa întâi, tata m-a dus la cinema Republica să văd Ecaterina Teodoroiu. N-aveam atunci noțiunea de role model, dar e limpede că așa ceva încercau părinții să-mi propună (pe Ecaterina și pe tiza Ioana d’Arc mă bucur că le-am adoptat la nivel mai degrabă simbolic).

Mai încolo, așa, când mi-am dat seama că mi-aș dori să fac filme, m-am trezit că nu prea aveam la cine să mă uit – când am dat examen de admitere la Academia de Teatru și Film nu era nici o femeie studentă la regie, și nici n-a mai fost vreuna în timpul celor patru ani cât am fost eu studentă. Ajunsesem să-mi adun curajul și să dau admitere la ATF datorită unui episod petrecut în holul clădirii Universității București de pe Șoseaua Panduri, unde se țineau laboratoarele de chimie organică. Eram studentă în anul doi la Biochimie. Într-o pauză, s-a apropiat de mine o colegă de an – să-i spunem Dana –, pe care o cunoșteam doar din vedere, dar știam că intrase cu o medie foarte mare și că vorbea mai îngrijit și mai articulat decât oricare dintre noi (prezentase o lucrare la un seminar și rămăsesem cu toatele în admirație – zic „cu toatele” fiindcă eram un an cu 46 de fete și 4 băieți). M-a abordat ceremonios, s-a prezentat, și-a cerut scuze dacă o găseam prea îndrăzneață, mi-a spus că mă observă de la distanță încă de la începutul primului an de studii, după care m-a întrebat așa direct „tu îți dorești să faci cercetare de laborator sau de fapt vrei altceva?”. Și m-am auzit așa, pe nepusă masă, spunând acestei persoane pe care n-o cunoșteam ceva ce nu îndrăznisem să-mi spun nici în gând până atunci: „aș vrea să fac filme…”. Calmă și decisă, cu aceeași încredere în sine pe care o simțeai când decupa gelul de electroforeză sau când Nadia planta o aterizare perfectă sau când George Sand îi înmâna un nou manuscris editorului ei, Dana a răspuns „Excelent, să vedem atunci cum facem”. Dintr-o dată, visurile buimace legate de cinema nu mi s-au mai părut deloc nerealiste – ba chiar mi-am îngăduit să gândesc că ar fi posibil. Când am întrebat-o, mult mai târziu, ce-a fost în mintea ei când a intervenit așa, din senin, schimbându-mi viața, mi-am dat seama că pentru ea nu fusese un moment crucial, ci doar o simplă întrebare inevitabilă și necesară. I se păruse atât de evident ceea ce eu ascunsesem atât de bine de mine însămi. Până la urmă, nu știu care dintre modelele mele m-a inspirat cel mai mult, dar sunt tare atentă când îmi intră un student în birou sau când vine vreun spectator să-mi vorbească după o proiecție. Cine știe, poate odată, cu puțin noroc, am să fiu și eu ca Dana.

Alte articole de Elena Vlădăreanu despre femei, literatură și spațiul public, puteți citi aici.

X Revista Scena9