Generația 9 / Scriitor

Tatiana Țîbuleac: „Cea mai bună stare pentru a face literatură este inconștiența”

de Ioana Cîrlig, fotografii de Ioana Cîrlig

Publicat pe 15 mai 2019

Tatiana Țîbuleac s-a născut în Chișinău în 1978 și trăiește de câțiva ani la Paris. A studiat jurnalism și a lucrat în mai întâi presa scrisă și apoi la ProTv Chișinău timp de 10 ani. După ce s-a mutat la Paris a început să scrie ficțiune și a publicat două romane minunate: Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2017) și Grădina de sticlă (Cartier, 2018), care au adunat în jurul lor un fan club de cititori pasionați (din care i-am spus emoționată că fac și eu parte). Vara în care mama a avut ochii verzi a luat premiul „Observator cultural” pentru proză în 2018, a fost tradus în franceză și transformat în piesă de teatru de Nicoleta Lefter. Scriitoarea are doi copii, un băiat de 8 ani și o fată de 6 ani.

Scrisul Tatianei e violent și blând, crud și înduioșător. E iubire, e terapie. Vara în care mama a avut ochii verzi m-a ajutat să mă împac cu furia și neputința pe care le-am simțit în fața bolii și a morții. M-am apropiat de vindecare alături de Aleksy și de mama lui, pe malul oceanului. Și nu credeam că e posibil ca o a doua carte scrisă de aceeași autoare să îmi placă la fel de mult, în moduri atât de diferite. Dar am iubit Grădina de sticlă pentru că a deschis ușile unor apartamente din Chișinău și mi-a arătat poveștile oamenilor de care mă simt foarte apropiată, fără să fi înțeles vreodată clar de ce. Cred că în lumile Tatianei Țîbuleac oricine se va regăsi, în personaje diferite, în apartamente sau în curți comune, într-un sat din Franța sau în Botanică, în gustul de suc de mesteacăn, în durerea unei morți.

M-am întâlnit cu Tatiana Țîbuleac în fața bisericii Saint-Eustache din Paris, într-o zi de vară de aprilie. Am băut o cafea și am vorbit despre limbă, despre Moldova, despre  starea pentru scris, despre copilărie, despre rădăcini. Apoi am făcut o plimbare pe Rue Montorgueil, zona în care a locuit când s-a mutat în Paris și care îi este în continuare cea mai dragă din oraș.

Copilăria în Chișinău

    Bunica

Familia mea a stat la Chișinău tot timpul, dar pentru că bunicii mei trăiau foarte aproape de oraș, mergeam acolo în fiecare weekend. Copilăria mea a fost împărțită în două vieți: viața de la sat, care a însemnat foarte mult pentru mine, pentru că acolo am învățat multe lucruri de la bunica mea, pe care am adorat-o și care îmi este model. Cruzimea care mi se tot impută din cărți cred că vine de la ea, pentru că bunica era o femeie foarte puternică. Nu puternică în sensul modern, nu în sensul că nu ceda sau avea părerile ei pe care și le impunea. Bunica a fost deportată în Siberia, unde a îngropat un copil cu mâna ei, unde a născut-o pe mama, care trebuia să moară. Apoi s-a întors la o vârstă destul de înaintată și a luat totul de la zero. Dacă stau și mă gândesc la greutățile prin care a trecut ea și compar cu ce numesc eu greutăți, raportul nu e în favoarea mea. Ăsta e motivul pentru care încerc să mă plâng cât mai puțin în viață: când ai o verigă ca bunica în lanț îți mai păzești gura.

Copilăria mea în Chișinău a trecut cumva pe negândite, am început să conștientizez abia când am crescut mare cât de mult m-a influențat Chișinăul. Orașul în care am locuit eu când eram copil este diferit de Chișinăul pe care l-a găsit generația părinților mei care s-au mutat de la sat la oraș la studii. Despre Grădina de sticlă mi-au scris mulți oameni care locuiesc acum în Chișinău că ei nu recunosc acest Chișinău. Eu așa am crescut: într-o curte în care se întâmplau foarte multe lucruri, o curte de blocuri, în care au existat multe etnii: ruși, ucraineni, evrei și moldoveni. Vrând-nevrând, o astfel de curte comună impune niște reguli. Nu-mi dădeam seama atunci, dar copiii care au crescut în astfel de curți sunt foarte diferiți de copiii care au crescut la casă sau la sat și au venit la oraș. E vorba inclusiv despre această rusificare despre care eu încerc să povestesc în Grădina.

    Locul unde e limba română

Tatăl meu e un tip care întotdeauna a iubit România și a avut de suferit din cauza asta, pentru că în vremurile acelea nu puteai să ai cărți în limba română. El a vrut ca și eu să fiu acest fanatic al limbii române, însă atunci când ieșeam în curte totul se întâmpla în limba rusă. Eu îl înțeleg pe tata, care avea 40 de ani și care avea deja niște principii formate, dar atunci când ești copil nu îți dai seama cât trebuie să îți permiți să înveți o limbă, cât trebuie să o iubești, cât trebuie să o urăști. Te trezești la 20 de ani că de fapt majoritatea cântecelor, poeziilor, jocurilor, sunt într-o limbă pe care deja e timpul să o urăști. Și atunci te întrebi: ce fac cu ura asta? Unde o bag, de unde o tai? Mai merită să port ura asta cu mine? Întrebările astea au apărut, apropo, după ce a apărut în România prima carte și foarte multă lume a început să îmi spună că eu scriu rusește de fapt și sunt rusoaică, mai mult slavă. Și am început să mă gândesc și eu la asta. Cât din mine este alegere și cât din mine este, nu știu… sunt într-adevăr suma produsului sau am ales pe alocuri să scriu altfel, să mă aliniez cumva culturii rusești mai mult decât celei românești? Însăși ideea că scriu în românește și nu în rusește este de fapt răspunsul.

Eu am început să iubesc limba română mult mai târziu decât am vorbit-o. Cred că am început să simt rezistența și să mă ambiționez să vorbesc în română și să învăț româna mai bine doar când m-am mutat la Paris, pentru că ea a dispărut total din jurul meu atunci și pentru că copiii mei sunt încăpățânați și nu vor să o vorbească, doar dacă sunt șantajați cu bunătățuri. Mă doare într-un fel lucrul ăsta, dar ei nu văd sensul. Acasă vorbim engleză, ei vorbesc între ei franceza, cu soțul vorbesc rusește ca să nu ne înțeleagă ei.

Una dintre cele mai frumoase declarații limbii române a venit de la fiică-mea, am stat cu ea la Chișinău de sărbători anul ăsta. După asta, ea nu mai numește Chișinăul Chișinău sau Moldova, îl numește locul unde e limba română. Chestia asta mi s-a părut atât de frumoasă, m-am gândit că uite, copilul ăsta, fără să vorbească limba, a marcat o zonă în capul ei cu limba română. Pentru ea, limba română sunt și clătitele bunicii, și tranzistorul vechi cu care ea s-a jucat, și televizorul alb-negru, și troleibuzele. Când le povestește copiilor pe unde a fost, le spune că a fost în limba română. Chiar mi s-a părut o chestie minunată. Sper într-o bună zi să ajungă să vrea să citească ce am scris eu, anume în limba română nu în franceză. Cartea este tradusă în franceză deja, dar încă nu i-am dat-o fiului meu, cred că e prea devreme.

Când am devenit mamă

    Am început să scriu după ce am născut copiii, iar Vara cred că a fost cumva o reacție, îmi place să spun că e o scrisoare pentru Alexandru, fiul meu. Au existat niște frici, încă există, dar și o deschidere mult mai mare spre temele care nu m-au interesat înainte de a fi mamă.

    Eu am făcut jurnalism social, ceea ce însemna că toată ziua vorbeam cu copii, cu femei, cu oameni necăjiți, chinuiți, bolnavi. Atunci nu m-am gândit la asta, dar îmi dau seama că nu mă afecta așa cum îi afecta pe alți oameni care mergeau la astfel de reportaje. Întotdeauna mi s-a părut că sunt lucidă și pot merge acolo fără emoții, dar, când am devenit mamă, cred că lucrurile s-au schimbat, s-au inversat, m-am înmuiat. Cinismul nu dispare, evident, cred că asta mă caracterizează. Întotdeauna am fost cinică, dar am înfășurat cinismul cu un fular de mătase.

Personajele principale din cele două romane sunt copii/adolescenți...

…sau mamele, mamele mai degrabă. Eu am fost și bunica de multe ori, dar în prima carte cu siguranță sunt mama. La mamă, la femeia din carte, m-am gândit cel mai mult atunci când am scris Vara. Dar știu că e mai bine să nu spun exact cum a fost scrisă cartea pentru că fiecare găsește altceva în ea, iar asta a fost pentru mine o mare surpriză, dar și cea mai mare bucurie de până acum: lumea continuă să îmi scrie și să își găsească povestea în Vara. E un fel de pastilă pentru unii, o lupă care mărește toate problemele pentru alții, e o carte care e mereu cu un pas înaintea mea. Cred că dacă aș fi un străin, aș prefera să citesc cartea decât să vorbesc cu autorul, sunt cărți care te fac să vrei să îl cunoști pe autor, dar sunt cărți care sunt foarte bine singure.

Alt personaj din Grădina de sticlă: chiar limba

Acasă se vorbea limba română întotdeauna, am învățat să citesc cu grafie latină înaintea grafiei chirilice, tata m-a învățat. Bunica vorbea românește, dar românește stâlcit, pentru că ea a fost sub ruși. Eu am cunoscut-o când deja era foarte bătrână, pentru că mama s-a născut când bunica avea 40 de ani. Cred că totuși era destul de rusificată, dar a adoptat altă atitudine decât cea pe care o are tata. Tata îi blamează pe ruși pentru tot și pentru toate, ori bunica obosise să urască ce i s-a întâmplat și s-a concentrat pe mama, pe mine, pe vie, pe lucrurile care o țineau cumva vie. Așa am cunoscut-o eu, dar întotdeauna au existat poveștile despre frig, poveștile despre Siberia. Cred că frigul ăsta noi îl purtăm în oase, toată familia. Eu îl am, sunt o persoană extrem de friguroasă.

Anul ăsta, când am împlinit 40 de ani, am simțit că s-a mai crăpat o ușă pe un coridor pe care am început să merg, dar este încă întuneric. Am început să fac legătura între bunica mea, care a născut-o pe mama la vârsta mea de-acum, apoi fiica mea, care deja e altă generație și m-am gândit ce îi povestesc ei, ce îi transmit ei. Mi-o amintesc pe mama făcând murături la bucătărie, întotdeauna dându-mi sfaturi de viață pe care nu le-am urmat niciodată, stând așa, foarte așezată, deja femeie la locul ei, și tot spunându-mi: cu bărbații așa, cu mâncarea așa, cu perdelele așa. Acum m-am trezit că sunt și eu mamă, sunt și eu exact mama aceea, doar că s-au schimbat camera, bucătăria. Vreau să încep să îi povestesc și eu fiicei mele niște lucruri, dar încă bâjbâi, încă nu am decis cum să fac.

Femeile pun murături și discută și-n Grădina de sticlă

Da, da, dulcețurile și murăturile, atunci se discuta despre dragoste. La oraș era foarte cald, de foarte multe ori în clădirile din beton era insuportabil de cald și lumea se dezbrăca. Femeile stăteau de obicei semi-goale, mai ales când fierbeau și se întâmplau toate aceste călduri în jurul tău, era cumva o perioadă de dezinhibare extraordinară. Și atunci veneau și sfaturile, atunci femeile își dezlegau limbile: când stai în chiloți în fața prietenei tale, deja simți că nu mai ai bariera aia, nu e egal cu a lua ceaiul de la ora 5, e altceva.

Paris

M-am mutat pentru că m-am căsătorit, nu m-am gândit niciodată că voi trăi aici, Parisul nici nu este orașul meu.

Acasă

Acasă pentru mine e acolo unde sunt copiii și soțul meu, deci poate fi oriunde, și într-o subterană, și pe o plajă, și în grădină, și în bucătărie. Peste tot e acasă, acolo unde sunt ei. La Paris totuși mă simt turist, mă simt ca într-o vacanță prelungită. Îmi place singurătatea, mă simt bine singură, singură însemnând cu familia și cu câțiva prieteni pe care îi am aici și cu care mă văd, destul de rar. Îmi place să țin lucrurile simple.

Scrisul și Parisul

Da, aici am început să scriu, pentru că acasă nu am avut timp să scriu, întotdeauna am lucrat și am lucrat scriind. Poate sunt oameni care vin acasă după o zi de lucru în jurnalism și se apucă de scris din plăcere, eu nu sunt acel om. În primul rând pentru că în televiziune nu prea aveai timp liber, eu am fost și prezentatoare de știri, la un moment dat și editor și reporter, lucram practic tot timpul. Atunci când chinui cuvintele în fiecare zi, nu mai găsești ceva interesant să spui. Cumva, mi se părea că ziua mea constă toată din cuvinte, cu semne de punctuație, informații, și când veneam acasă, chiar să fi vrut să scriu altceva, nu știu de unde puteam să am forța asta. În plus, mai este o chestie interesantă, trebuie să te detașezi, nu poți să scrii despre un loc dacă nu te dai cu un pas înapoi. Orice se vede mai bine când pleci. Apoi a fost și lipsa limbii române. Lucrurile s-au aranjat cumva de la sine, dar nu m-am gândit niciodată că voi ajunge, uite, să dau interviuri despre cărțile pe care le-am scris. Nu aș putea spune să a fost o joacă, dar mai ales în ceea ce privește Vara, cred că nu m-am gândit niciodată că va circula atât de mult.

Succesul

Vine cu multă presiune pentru mine. Eu mă feresc de cuvântul ăsta, succes. Pentru mine, succesul înseamnă că îmi scriu mai mulți oameni ca de obicei. Asta vine și cu problema că multă lume vrea să știe ce fac, anume cum trăiesc, și eu încerc întotdeauna să închid ușa la astfel de întrebări, povestesc rar de familie.

Bineînțeles că oamenii din carte se întreabă dacă mama din carte sunt eu, dacă mama din carte este mama mea, dacă feciorul din carte este fiul meu. Cu Gradina de sticlă au apărut din nou o grămadă de întrebări: dacă am fost sau nu violată, dacă am adunat sau nu sticle. Eu înțeleg aceste întrebări, sunt legitime, însă de la un moment dat prefer să nu mai discut cu oameni care nu pot face diferența dintre un personaj și un autor.

Apoi, viața asta înseamnă și multe călătorii. Eu sunt încă foarte nouă în acest domeniu și pe mine mă surprinde și mă emoționează de fiecare dată când oamenii mă invită ca să mă asculte vorbind. În primul rând pentru că eu știu că nu vorbesc bine, și în al doilea rând pentru că e o chestie atât de nefirească pentru mine, să povestesc despre mine, despre carte. Încerc să limitez și aceste ieșiri. Dacă vorbim despre succes, eliminăm desigur factorul material, care nu are nicio relevanță. Probabil câștig niște bani, poate mai mult decât alții, dar nu cred că merită să discutăm în contextul scrisului despre bani. Încerc să mă țin departe și de mediul scriitorilor, pentru că întotdeauna când ajung undeva printre scriitori îmi dau seama că oamenii au mult mai multe de povestit decât mine și povestesc mult mai bine decât mine.

Starea pentru scris

Vara am scris-o foarte repede, în aproape două luni, dar asta pentru că eram inconștientă și acum îmi dau seama că cea mai bună stare pentru a face literatură este inconștiența. Atunci, nu știu, scriam pentru că nu mă puteam opri și pentru că aveam emoția asta care și-a găsit canalul în scris. Eu am crezut că așa se scrie o carte, ceea ce este absolut aberant, pentru că a doua carte am scris-o mult mai greu. Este adevărat că e o carte mai complexă, sunt mai multe planuri în Grădina, îmi este mai apropiată, am vrut să spun mai multe și am vrut să îmi fac un pic de cap la scris. Am vrut să spun că uite, sunt prozatoare, nu sunt poetă, cum ați spus voi. Dar până la urmă mi-am dat seama că și cartea asta s-a întâmplat tot pentru că eu am scris-o foarte repede după prima și am vrut să o fac total diferită. Și cred că cel puțin asta mi-a reușit. Aveam în cap multă informație care pur și simplu și-a găsit locul. Acum însă nu am scris nimic, nimic. Și îmi dau seama că toate cărțile se scriu altfel, nu depinde de temă sau de volum, depinde de starea ta. Acum mă simt ca un dulap golit și poate o să apară ceva în el cu timpul, dar acum nu simt că aș mai putea scrie, nu îmi doresc să scriu, m-am apucat de cu totul alte lucruri.

Emoție și nostalgie

La Vara a fost o emoție și am mers pe mâna emoției. O emoție pe care am brodat-o cu personaje. Mă așezam și scriam, nici nu știam până în seară ce o să fie, dacă o să fie cancer. M-am gândit că ar trebui să o omor pe mamă dar nu știam cum anume. Dar acolo nu m-am gândit deloc la personaje. Cineva îmi spunea că spre sfârșit deja au apărut prea multe personaje pentru că a pornit ca o carte despre doi oameni. Dar nici măcar la asta nu m-am gândit, cartea aceea a curs, s-a întâmplat.

La Gradina a fost nostalgie, a fost dorința de a povesti lucrurile așa cum le-am văzut eu, o mare dorință de a explica, de a repara trecutul cred. La Gradina am mai șters, am mai revenit. La Vara nici măcar nu am revenit, am citit prima dată cartea la câteva luni după ce a apărut pe hârtie. Nu mă interesează cartea după ce a apărut, mi se pare că dacă o să o deschid o să mă dezamăgească și deja mintea mea este în altă parte. E ca o relație din trecut: ți-o amintești, știi că a fost, dar nu mai stai să te gândești la ea, nu vrei să o retrăiești. Așa e cu cărțile. Nu am citit cărțile mele de mult timp și nu cred că o să revin la ele. Mă rog, poate într-o bună zi dar acum alte lucruri mă interesează.

Prețul limbii

Da, eu mereu am spus că românii au fost lipsiți de mâncare, iar noi am fost lipsiți de mai mult. Atunci când în România era foame, frig, erau cozi la tot felul de lucruri, noi întotdeauna eram îndestulați. Dar am plătit pentru asta. Am plătit cu limba, cu identitatea. Nu știu ce e mai grav pe termen lung. Prețul nostru, al basarabenilor, a fost acesta. Noi am avut mâncare și gaze, dar ni s-a luat limba și cred că Grădina de sticlă este cartea generației mele pentru că foarte mulți oameni nici până în ziua de azi nu pot vorbi nici o limbă, nici alta. Noi nici în Rusia nu suntem ruși, nici în România nu suntem români, și există aceasta stare de între a basarabenilor.

Generațiile tinere nu o cunosc pentru că avem foarte mulți tineri deja care nu mai vorbesc rusa, au învățat limba română bună, în școli bune, au avut mult mai multe posibilități: cărți, televiziuni românești. Pe vremea aceea nu a fost așa, și eu am întâlnit foarte mulți oameni, mai ales dintre cei plecați, care ajung în străinătate și ei nu știu ce să răspundă când sunt întrebați ce sunt. Uite, băiatul ăsta (n.r. chelnerul), când am venit aici, m-a întrebat de unde am accentul ăsta, dacă sunt rusoaică. Eu i-am răspuns că nu, sunt din Moldova. Dar în capul meu, asta a venit la pachet cu două limbi, ori el nu știe chestia asta, poate o să întrebe mai târziu ce vorbiți voi în Moldova? Pentru că accentul ăsta vine de unde? Din română, din rusă? În capul meu întotdeauna a fost bătălia asta.

Sunt oameni care se simt stânjeniți să vorbească și rusește și românește, ei au rămas cumva împietriți în acea limbă moldovenească impusă despre care vorbesc eu în carte. Scrisul a fost împins special la această limită ca să se înțeleagă că a fost o limbă compusă, o limbă inventată, dar și o limbă cu care au crescut foarte mulți oameni. E ca un virus pe care îl porți și pe care nu poți să îl elimini acum la 50 de ani. Sunt multe momente în care sunt tristă, de exemplu când văd profesoare foarte bune pe vremuri, care au predat limba moldovenească în școli și acum lucrează undeva peste hotare, în menaj sau oriunde, și se bagă și ele uneori pe Facebook să comenteze, fac greșeli în limba română și toată lumea le sare în cap și le spune vai, ce proastă ești. Dar ea nu știe altfel, pentru că ea a scris cu grafie chirilică, apoi a plecat de acolo, apoi s-a schimbat sistemul și ea acum nu a învățat grafie latină atât de bine. Nu oricine se apucă să se autocizeleze după o vârstă. Sunt mulți oameni din ăștia, oameni care s-au regăsit în Gradina de sticlă. Sunt mult mai mulți decât am vrea noi să acceptăm. Eu nu am avut pretenția să fac un document, e un Chișinău subiectiv, un Chișinău pe care l-am văzut eu. Sunt unii care vor spune nu, nu a fost așa, și alții care vor spune că parcă am crescut în aceeași curte. Dar atunci când te apuci să scrii o carte, asta se va întâmpla întotdeauna, indiferent de temă.

Dor

Întotdeauna îmi este dor de vechiul meu cartier în care am locuit. Părinții mei stau acum în centrul Chișinăului, am locuit și eu cu ei o perioadă acolo deja în adolescență, dar Chișinăul copilăriei mele e Botanica, cu casele vechi cu patru etaje, cu balcoane mici, cu mulți oameni în curte, cu animale care erau parte din viața noastră. În curțile astea erau niște grădini mici de care teoretic nu trebuia să aibă nimeni grijă, dar în curtea noastră era acest polcovnic care se ocupa de grădină. Îmi amintesc cu mare drag de timpurile acelea, chiar dacă au fost timpuri pline de nedreptate și acum înțeleg că nu mi-aș dori ca copiii mei să crească într-o astfel de curte, dar nu pot să mă opresc să îmi doresc să mă întorc din când în când acolo. Pentru că a existat și multă frumusețe, altfel de frumusețe, și până la urmă sunt cine sunt și datorită acestei copilării, acestei curți. De acolo a pornit felul în care văd viața, felul în care privesc oamenii.

Protestele

Nevoia oamenilor de dreptate va exista întotdeauna, în toate mediile, la toate nivelurile. Eu sunt pentru protest. Acum chiar încerc să mă distanțez de politică. Cât am fost jurnalist, a trebuit să urmăresc politica și dezamăgirea care a venit din politică a fost una dintre cele mai mari. De aceea, chiar dacă nu cred că este corect, pentru mine funcționează detașarea totală de politică și încerc să văd viața fără această mare pată neagră care este politica. Asta nu înseamnă că nu am prieteni care sunt în politică, sunt oamenii pe care îi admir în politică, vorbesc de politica internațională, mai puțin cea moldovenească sau românească, dar pentru mine politica este un nor care strică orice zi și încerc să evit. Nici când lucram ca jurnalist nu mă interesau știrile politice, ci oamenii. Desigur că și politicienii sunt oameni, dar cred că mă dezgustă într-un fel lupta asta pentru atenție: tu vrei ca foarte multă lume să te iubească și să îți demonstreze asta, și cumva chestia asta îmi repugnă.

Acasă

Pentru mine lumea este mare, iar familia este un loc mobil, o noțiune în care încap câțiva oameni și care poate fi plantată pe orice pământ și oricum va crește, pentru că eu o port cu mine, sau ea mă poartă cu ea. Foarte bine pot să trăiesc astăzi aici, mâine în altă parte. Cred că o să sune un pic a lipsă de patriotism, dar pentru mine acasă înseamnă și Chișinău, înseamnă și România, înseamnă și Paris, dar în același timp nu înseamnă nici unul dintre aceste locuri, pentru că acasă este acolo unde sunt oamenii mei. Poate să-mi fie dor de un loc, dar nu toate locurile de care îmi este dor sunt acasă, iar dacă părinții mei vor dispărea mâine-poimâine, mă întreb sincer de câte ori pe an o să merg acolo.

Cred că ai vrut un text frumos, un răspuns la întrebarea asta, dar eu mă simt cumva fără rădăcini, sunt mai degrabă o ventuză care se prinde de pereți decât o plantă care lasă rădăcini, și soțul meu este la fel, ideea de a călători, de a te deschide lumii și a deschide lumea pentru tine ni se pare cel mai frumos lucru, și ne-am învățat și copiii așa.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK