Generația 9 / Artiști

Amalia desenează tot ce se pierde

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Larisa Baltă

Publicat pe 25 mai 2018

Cu graficiana Amalia Dulhan, despre moarte, îndrăgostire, anatomii și autoreprezentare.


Amalia Dulhan prinde experiențe efemere, îndrăgosteli, frici, îngrijorări și alte trăiri de o clipă, cum prind alții fluturi. Le face aproape tangibile și le prelungește viața – nu pentru totdeauna, pentru că desenele ei, ca toate desenele de pe lumea asta, o să se șteargă odată cu trecerea anilor. Dar Amalia, care desenează în creion, acrilic, grafit etc., experiențe intens personale, le face să trăiască mai mult decât cât ai clipi.

Desenele Amaliei sunt lumi mici. Sunt stranii și frumoase, de multe ori macabre. În lucrările mai vechi, apare iar și iar o femeie brunetă și melancolică, cu ochi negri, mari, care privesc dincolo de tine. Uneori e o matrioșkă. Alteori silueta ei, cu păr bogat, ondulat, n-are chip. În multe dintre portretele Amaliei, oamenii n-au chip. Identitatea li s-a șters. Câteodată mă gândesc că mi-ar plăcea să locuiesc în desenele ei. Alteori îmi dau seama că trăiesc exact ce desenează ea: experiențe pasagere, pe care încerc să le pun cap la cap, ca să aibă sens.

„Noční můra”

În lucrările ei mai noi, pe care le-am văzut la galeria Artera, în cadrul unei serii de rezidențe Art Factory, Amalia ține cu orice preț să aducă în același spațiu ce e viu și ce nu. Un bust de femeie e jupuit pe jumătate. Dintr-un torso care răsare din apă neagră înflorește un fel de floare de mină. Lumea desenată a Amaliei mai e plină și de reprezentări anatomice ale inimii, tigri și fluturi.

„Trăiesc mai mult în interiorul conştiinţei mele decât în lumea reală - este un spaţiu decorat fantezist, unde concepte universale fuzionează cu sentimente personale, în creuzetul alimentat de livezile nesfârşite de informaţii, râurile de amintiri şi aburii de vise. Sunt alchimia prin care Universul caută să se descopere pe sine, să se înţeleagă şi să se iubească.”

Așa sună statement-ul artistei bucureștence de 33 de ani, pentru expoziția curatoriată de Ioana Marinescu. Am fost la Artera, un spațiu creat de Cristina Bobe, unde artiștii, medicii și simplii curioși încearcă să afle care-s punctele de contact dintre artă și medicină. Amalia a întârziat la întâlnirea noastră în curtea casei-galerie din București, construită pe final de secol XIX, cu plafoane înalte și lumină multă. Dar când a venit, a adus două lucruri: Sânziene (adică niște cornulețe cu gem, cu cel mai potrivit nume pentru întâlnirea noastră, pentru că și Amalia are ceva de sânziană) și două mănuși de dantelă pe care le găsise întâmplător pe stradă. Pe una mi-a dat-o mie.

Amalia adună obiecte găsite, fără să știe ce, când sau dacă o să facă ceva cu ele. Graseiază un pic. Râde mult. E mai puțin melancolică decât te-ar face să crezi lucrările ei. Și, în cele ce urmează, Amalia o să-ți povestească despre fericire și moarte, despre efemeritate și a te desena pe tine.

***

Prima chestie de care-mi aduc aminte din copilărie e mirosul de tempera din atelierul de scenografie al  mamei, de la teatrul ăla de pe Lipscani... Întâi a fost chestia asta de mimetism. Asta vedeam, asta făcea ea, voiam și eu să încerc. Și dup-aceea, când m-au luat ai mei mai în serios, mama m-a și pregătit. A fost primul meu mentor.

A fost bine. Până la un punct. Din fericire, era foarte ocupată. Dac-aș fi avut atenția ei non-stop pe mine, nu știu dac-ar fi fost ok. Îmi aduc aminte niște dojeneli din astea hardcore, de care cred că colegii mei n-aveau parte, că n-aveau părinți în domeniu. Dar eu zic că mi-a prins bine.

Și, la un moment dat – probabil prin liceu – s-a produs un switch. Mama a considerat că sunt mai talentată decât ea și s-a schimbat raportul. (Râde.) La început n-o credeam. Atunci mi-am dat seama că suntem două tipuri diferite de artiști. Ea e un om care lucrează cu materialul, capabil să se adapteze, să improvizeze – un scenograf în adevăratul sens al cuvântului. Eu m-am dus pe altă direcție. Spre lumea imaginară.

Mama și-a asumat la un moment dat, târziu, după niște lupte crâncene una cu alta (râde) că poate să-mi ofere șansa să fac artă mult mai liber. Fără stres, compromisuri și sacrificii. Am putut să-mi iau atelier, încurajată și sprijinită de ea. Nu poți să lucrezi de-acasă. Îți trebuie un fel de birou. Trebuie să te duci acolo, să-ți asumi.

Din ce pot să văd la colegii mei de atelier și la alții, e greu să trăiești din artă. Și cred c-au rămas foarte puțini din promoția mea care mai expun sau care au o carieră artistică. În cel mai bun caz, au una de ilustrator. Și restul, ceva conex sau care n-are nicio legătură.

„Rumpelstiltskin”

Am dus mulți ani de shame legat de cum îmi câștig existența și cred că toți oamenii care termină Arte, după ce se dezmeticesc puțin, după vreo doi ani, încep să-și dea seama că OK, din ce trăiesc? M-am chinuit și eu așa. Am trăit precar, în sensul c-am depins foarte mult de colaborările cu părinții mei sau ce-a mai apărut. Când și când ilustrații sau o copertă. Dar, în principiu, am lucrat cu ei în amenajări interioare. Am avut norocul ăsta.

Am văzut chestia asta la maică-mea. Ea a ales să facă lucruri care-i aduceau în mod clar stabilitate financiară. Și încet-încet, a apărut un complex. Că eu nu lucrez destul, că colegii mei artiști fac... Am ajuns la concluzia că oamenii care produc ceva cu o finalitate mai ușor digerabilă de societate, fac design de obiect sau de alte chestii, au o altfel de viață. Cred că și pentru ei e greu, dar la finalul zilei produc o chestie care are un scop, o utilitate.

***

Am crescut în sistem, am făcut Tonitza din clasa a cincea. Pentru mine n-au fost un șoc facultatea sau liceul, cum au fost pentru alții. Și am avut norocul, și-n facultate, și-n liceu, de profesoare. Nu de profi. E mai ușor. Pentru că profii ăștia, la rândul lor, vin din perioade în care erau majoritatea bărbați la Arte. Un profesor chiar a zis că e grafică de pension acum, la câte fete sunt. Și a fost o glumă, dar... (Râde.)

Într-un fel, înțeleg. Nu mai pot să se raporteze cum o făceau până acum la studenți, cu mers la băute, în Deltă, la pescuit, discuțiile alea băiețești. Eu am avut marele noroc s-o am profă pe Stela Lie în facultate. Îi admiram foarte mult și pe profesori, dar nu reușeam să stabilim un raport. O să se mai schimbe lucrurile. Acum sunt mult mai multe profesoare, la Grafică, cel puțin. La Pictură nu – acolo lucrurile sunt destul de așezate încă.

„Tree Stuck Down the Wrong Rabbit Hole”

Faptul că explorez tema feminității e amprenta profei, trademark-ul ei. Încuraja oamenii să-și exploreze dualitatea, universul personal, să-și urmeze nebuniile lor – de-asta mi-a și plăcut foarte mult de ea. Și avea această fantezie, pe care probabil că ea nu reușise s-o ducă până la capăt, de femeie-artist. Femeie empowered, care nu-și dorește neapărat foarte repede să se așeze la casa ei și să aibă familie. Ne încuraja să plecăm, să căutăm rezidențe... Eu, la capitolul ăsta, n-am prins momentul.

Cea mai bună fantezie pe care pot să mi-o fac legat de plecarea din țară e că aș fi făcut un master pe desen. Apoi m-aș fi întors aici și aș fi convins oamenii că desenul nu e artă minoră. Preconcepția asta e din cauza mediului, care e mult mai fragil. Și mi se pare ciudat că-și pun oamenii problema asta: Da’ o să dureze 50 de ani desenele astea în creion? Habar n-am! (Râde.) Nici nu mă gândesc ce-o să se-ntâmple peste 50 de ani!

Pictura, pânza, par mult mai de încredere. Dar eu mă-ncăpățânez cu desenul.

„Water Me - FKA Twigs”

Mai e și spiritul ăsta de turmă. „Toată lumea cumpără pictură, cumpărăm și noi pictură.” Pe mine nu mă interesează prea mult treaba asta - dacă o să fie vandabil sau nu ce fac. Și știu că mă sabotez ca artist neluând în considerare chestiile astea. Dar în afară sunt artiști dedicați mediului ăsta, care fac chestii fabuloase, și galerii specializate pe desen, pe grafică.

***

Eu continui să desenez pentru mine. Poate nu asta vor s-audă oamenii. Dar eu îmi imaginez c-o să fac chestia asta și la 80 de ani, și pe-o insulă pustie, și dacă vede cineva, și dacă nu vede nimeni. Pentru că e foarte strâns legat de evoluția mea ca om. Din tot ce mi se-ntâmplă, o parte ajunge să fie transformată în chestia asta. Unora le place, pot să se regăsească, rezonează. Alții simt că e extrem de subiectiv și că nu asta vor. Mi se pare că, deși orice act creativ e extrem de subiectiv, există artiști care adresează niște teme mai ample, care privesc și alți oameni, și alții care vorbesc strict din perspectiva lor – sunt ca un fel de curiozități.

Nu consider că sunt unică. De altfel, cea mai mare bucurie a mea e când vine cineva și-mi zice: Băi, am regăsit atât de mult din mine în lucrările tale! Dar nu pot să pornesc cu miza asta. Nu pot să mă gândesc la altul când fac. Fac pornind din mine și dacă dup-aia ne sincronizăm și ne oglindim, e minunat. Cea mai mare bucurie posibilă.

Sunt constant conștientă de fragilitatea lucrurilor care mi se-ntâmplă, a experiențelor pe care le am. E un soi de anxietate în a încerca – nu să le capturez, că mi se scurg printre degete – dar să mi le marchez cumva. Chestia asta cu surprins clipa vine dintr-o conștiință foarte clară a efemerității.

„Anxiety”

Dacă nu pot să exprim ceva în cuvinte, mi-e ușor să folosesc metafore. La un moment dat, mi-am dat seama că sunt atât de hoarder cu obiectele… La mine-n cameră, în adolescență, era plin de tot felul de... nu știu cum să le zic... suveniruri din natură. (Râde.) Am cutii întregi de scoici, crenguțe, frunze, prostii arhivate, la care nici nu știu dacă o să mă mai uit vreodată. Dar așa de mult voiam să marchez momentele.

Pe parcurs, am descoperit că, cu cât mă concentrez mai mult asupra temei pierderii, cu-atât îmi place mai mult ceea ce se pierde. Crește valoarea lucrului pe care-l trăiesc. Accept că nu pot să-l conțin, dar devin mai conștientă. E bun exercițiul ăsta. Vine dintr-o emoție negativă, de teamă. Pe măsură ce stai în ea, ajungi să valorifici mai mult lucrurile alea pe care ți-era teamă c-o să le pierzi. Devine mai puțin despre teamă, cât despre lucrurile respective.

„Blindness”

Chestiile neplăcute sau troubling pe care le marchez sunt un act de curaj. Mi se pare că am nevoie să mă uit la ele, să te uiți direct la ele. Și dacă fac chestia asta, într-un fel, se transformă. E un proces alchimic. Nu că se rezolvă problema sau fac pace. Nu e neapărat terapeutic. Dar se produce o distanțare, o sublimare. Să văd viața dinafară și să fiu simultan și participant și observator.

Mi se pare că fericirea aia pe care-o caută oamenii nu e ceva ce să poți permanentiza. Nu e greșit nici s-o vrei, pentru că ai parte de ea în spike-uri. Ca niște supernove, stele căzătoare, ce-or fi.  N-am nimic împotriva faptului că oamenii caută fericirea. Dar am o problemă cu faptul că evită tristețea și nefericirea. Mă deranjează profund lașitatea asta în fața tuturor trăirilor vieții. Și mă deranjează pentru că simt că pierd făcând asta. Nu se acceptă cu totul. Nu acceptă viața cu totul.

În toate lucrările mele vreau să fie ceva care inițial să atragă, ca un fel de floare frumoasă, și pe măsură ce te apropii și te uiți mai atent, constați că nu e totul perfect acolo. Sunt chestii care corup sau macină frumusețea aia. E tot legat de treaba asta cu efemeritatea. Mi se pare că sunt strâns legate, beauty & sadness.

„Beauty Escaping Sadness”

Nu-mi propun niciodată să înfricoșez cu lucrările mele. Doar să provoc un pic de disconfort. (Râde.) Să se uite oamenii la lucrare, să pară lucrurile coerente, că-s figurative. Îmi place simbolismul ăsta suprarealist. Dar când te apropii, să vezi că nu sunt ceea ce credeai inițial că sunt.

Vorbesc destul de mult despre decay, care a ajuns să mi se pară un lucru foarte frumos. Văd descompunerea lucrurilor ca pe o formă nouă de existență. Nu mi se mai pare cineva înfricoșător. De-aia chestia aia cu a fi îngropat și a planta un copac deasupra mi se pare cel mai logic lucru pe care poți să-l faci. (Râde.) Mai degrabă am o problemă cu ce faci cât ești viu, decât cu ce-o să se-ntâmple când n-o să mai fii viu.

***

Nu pot să punctez exact când, dar la un moment dat a încetat să-mi pese ce cred oamenii despre ce fac. Încerc să rămân deschisă către feedback de la oamenii din branșă pentru chestii specifice: Uite, ai putea să încerci să lucrezi cu asta, să pui nu-știu-ce fundal. Dar altfel... Pusese la un moment dat cineva pe Facebook la o lucrare care era foarte haioasă: Ce copilărie nefericită trebuie că ai avut! (Izbucnește iar într-un râs spumos.)

„Nimrod's Gift”

Un prieten comun mi-a zis când m-a cunoscut că sunt ca o gaură neagră. A fost cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis cineva! N-a fost o clipă de: Vai, ce nasol. Era: Wow, ce tare!

Mă doare când spun că mă desenez pe mine, pentru că mi se pare că insinuează că am o mare dragoste de mine, că-mi place atât de mult de mine și de-aia. Când, de multe ori, e exact opusul. Mi se pare că ei nu înțeleg demersul. Nu cunosc alt om mai bine decât mine, nu am altă unealtă cu care să lucrez. Mie mi se pare o foarte mare provocare să faci o lucrare despre altcineva. Pentru că atunci tu chiar trebuie să te uiți la omul ăla. Să-i capturezi esența, nu doar carcasa. Sunt artiști buni la chestia asta. Eu mă simt humble. Nu pot să fac chestia asta. Încă.

Și-atunci e o chestie de onestitate, nu de narcisism. Lucrez cu ce am.

„Ni dieu, ni maître”

Nu caut niciodată activ experiențe. Nu sunt un om de acțiune. Dar sunt extrem de curioasă. Am ceva de copilăreală în mine. Și-atunci nu zic pas decât foarte rar chestiilor care vin din exterior. După ce am parte de o experiență – care poate să fie o plimbare prin oraș sau ceva mai mare, cum m-am dus pe Camino de Santiago – îmi trebuie un proces de digestie. Am nevoie de timp cu mine, să mă gândesc. Uneori mă gândesc încontinuu. Aș vrea să se mai oprească.

Am foarte mult timp și tot aud oameni: Păi, da, dac-ai avea și tu un job poate nu te-ai mai gândi atât... (Râde.) Dar, mă rog, ăsta e procesul. Mă gândesc, mă gândesc, mă gândesc – și la un moment dat apare chestia asta transpusă în ceva vizual. Simbolurile apar prima dată ca o idee, undeva într-un caiet. Uit de ele, apoi iar apar și iar apar și la un moment dat se concretizează și devin prezente. Totul e foarte natural, nu-mi propun: Gata, am folosit prea mult chestia asta. Totul e atât de strâns legat de fluxul meu interior și de cum procesez experiențele exterioare, încât lucrurile se metamorfozează de la sine.

În expoziția de la Artera sunt două chestii. Sunt lucrări mai vechi, alb-negru, din 2015 – se pare că a fost un an foarte bun. Personal, nu prea. (Râdem.) Dar a fost un an productiv. A doua parte e cea cu anatomia. Niște oameni m-au invitat să expun aici, pentru că li s-a părut că m-aș potrivi cu zona asta de artă pe teme medicale. Eu n-aveam atât de multe lucrări pe tema asta, așa că imediat s-a aprins beculețul: Dar dacă aș face niște chestii noi? Cum aș putea să încorporez tema asta?

A fost destul de stresant, pentru că de obicei nu lucrez bine cu direcție, cu o îngrădire. Nu sunt foarte mulțumită de ce iese. Dar pentru că oricum mă pregăteam să fac switch-ul la a spune chestii personale folosind altceva decât propria persoană, am zis: OK, hai să încerc. Încet-încet, am scăpat de cap, de identitate. De exemplu, lucrarea cu torsoul e foarte personală. E genul de lucrare pe care o fac când mă îndrăgostesc. (Râde.) Când mă îndrăgostesc, simt nevoia imperioasă să fac ceva cu asta. Dă pe dinafară, cumva.

Oamenii de-aici văzuseră lucrările mele cu inimile corecte anatomic. Mie mi se pare mult mai frumoasă inima asta reală, organică, decât chestia aia stilizată. Cred c-am ajuns la reprezentarea asta prima dată prin facultate. Aveam nevoie de un recipient de sticlă, transparent, cu lichid înăuntru, în care poți să pui flori. Stilizarea aia nu e un recipient, e cel mult o bomboană. Apoi am făcut inimile-obiect. Cea neagră e tot o reprezentare a unei îndrăgostiri de-acum mulți ani.

Pe viitor mi-ar plăcea să lucrez cu autoreprezentarea sinelui abstract într-o formă care combină organic cu anorganic. Acolo mi se pare că e granița dintre noi și lume. Sunt și fascinată de partea de științe: fizică, neuroștiință. Mi se părea că aș putea să leg cumva chestiile astea. N-am reușit, că n-am intrat în pâine, cu imagini microscopice. Am rămas, totuși, la nivel de lucruri concrete, pe care le vezi, le recunoști.

Flow-ul a venit după ce am luat un porumbel de pe stradă. Trecuse o mașină peste el, dar era întreg. Am avut coșmaruri că uitasem ușa deschisă de la cameră și au intrat motanii și l-au mâncat. Am avut imaginea asta, cu juma’ de porumbel în mână, care încă mai mișca. M-am trezit, m-am dus să-l văd, era OK, m-am dus în bucătărie, am început să scriu acolo rambling – în engleză. Nu știu de ce mi-e mai ușor să scriu în engleză. E o limbă mult mai ok pentru sintetizat idei. M-am dus mai târziu acolo, că venise fosta mea colegă de apartament să-și ia niște lucruri. Ai grijă, că e un porumbel! Porumbelul nu era la vedere. Se zbătea prins între o canapea și o treaptă, se zvârcolea. L-am luat repede, l-am pus jos și a murit. (Râde.) Prima mea reacție a fost de stupoare, apoi de putting on a brave face, că erau oameni acolo. După ce au plecat, crying my heart out, la 1 noaptea îngropat în grădină.

Dup-aia mi-a fost destul de clar: mi s-a părut că toate sunt interconectate. Tot ce e viu. Everything blends. Nu mi se pare că oamenii sunt speciali, dar ei nu pot să se raporteze decât la ei înșiși. În toate lucrările am încercat să combin chestii vii, nu doar oameni – dar omul era momeala: Hei, ia uite, ce lucrare frumoasă, e despre tine. Ba nu, nu e! (Râde.)

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK