Arte / Fotografie

Proiectul Oroveanu

de Vlad Odobescu

Publicat pe 14 decembrie 2018

Expoziția Arhiva fotografică și istoria în transformare de la Palatul Universul scoate în fața publicului o primă selecție din colecția lui Mihai Oroveanu, istoric de artă, fotograf și fondator al Muzeului Național de Artă Contemporană. De săptămâna asta, câteva sute de imagini cu Bucureștiul vechi, cu țărani și lideri politici sunt disponibile online

Pe unul dintre pereții laterali ai sălii de expoziție sunt două imagini mari cu mulțimi, alese din arhiva lui Mihai Oroveanu: una e făcută undeva în preajma Marii Unirii, cealaltă în zilele Revoluției din 1989. Fotografiile astea conțin sute de fețe zâmbitoare, curioase sau îngândurate. Unele chipuri au fost șterse cu totul de o mișcare prea bruscă sau de o lumină prea puternică. Se mai disting haine jerpelite, pumni strânși, brațe încrucișate și câte-o gură rotunjită într-o scandare. În cea mai veche dintre imagini, de pe un petic liber din fundal, câteva siluete în uniformă supraveghează adunarea. În fotografia de la Revoluție, un cadru mai strâns, putem doar ghici apropierea uniformelor sau a altor reprezentări ale autorității. 

Foto: Ștefan Sava
Foto: Ștefan Sava

Adesea, istoria apelează imagini ale mulțimilor atunci când vorbește despre diferite evenimente, pentru a încărca respectivul moment cu emoție și cu legitimitate. Obiectivul camerei de filmat nu e un simplu martor ce redă compoziția în mod inocent sau echidistant, ci prelucrează emoția și o pune în slujba cauzei. Poporul e, din acest punct de vedere, o colecție de chipuri într-o imensă fotografie de grup. 

„De la documentarea unor parade militare sau a unor demonstrații orchestrate politic până la captarea unor momente de genuină efuziune colectivă, mediul fotografic este un vehicul prin care sfera sensibilului și sfera publică se intersectează într-un mod lipsit de echivoc. Orice imagine în care apar mulțimi de oameni – comunicând, de pildă, importanța istorică a unui eveniment sau legitimând un regim politic prin înscenări colective menite să confere naturalețe și spontaneitate ideii de „popor” – vorbește indirect despre constituirea și limitele spațiului public, despre rolul aparatului mediatic în a defini ceea ce este susceptibil de a deveni vizibil și încărcat cu forța de a pătrunde în conștiința colectivă” - din descrierea expoziției. 

Spațiul expoziției redă atmosfera unui atelier: sunt rafturi și mese pe care echipa de la Salonul de Proiecte și voluntarii au început acum câteva luni să lucreze la fișarea imaginilor din mansarda lui Mihai Oroveanu. Ștefan Sava, de la Salonul de Proiecte, artistul care a curatoriat expoziția, spune că a vrut să arate că e un proces aflat la început și care o să dureze. În punctul ăsta de început, n-a ținut să fie foarte creativ, ci mai degrabă să arate arhiva, în diversitatea sa. Majoritatea imaginilor sunt prezentate în formatele originale: diapozitive, fotografii printate, albume și machete răspândite pe pereți și pe mese. O selecție tematică a fost totuși necesară, așa că a înșiruit imaginile pe momente cheie din istorie: Primul Război Mondial, monarhiile, al Doilea Război Mondial, comunismul. A urmărit felurile în care fiecare regim politic și-a construit discursurile despre națiune și formele de naționalism ivite de-aici. 

Foto: Ștefan Sava

Montajul imaginilor - o formă de manipulare în sine - poate crea o tensiune și o formă de cunoaștere a istoriei, crede Ștefan Sava: „Expoziția își propune să redea acest tip de tensiune în raport cu momentele cheie din ultimii 100 de ani și în raport cu modul în care masele au fost angajate într-o formă sau alta ori s-au lăsat manipulate”. Trăim vremuri în care naționalismul e scos din nou din sertar, iar o privire înapoi poate fi utilă, crede artistul. 

Pe un panou imens, ce domină unul dintre pereți, Ștefan Sava a construit un montaj în care majoritatea imaginilor sunt de la proteste sau greve din anii ’20-’30. Le-a găsit într-un raft măricel, cu câteva mii de fotografii, din mansarda familiei Oroveanu. Le-a printat pe hârtie reciclată, pentru că și-a dorit să funcționeze mai degrabă ca documente. Găsise negative cu montaje de imagini de propagandă, într-un raft etichetat „Istorie” - fotografii ale unor fotografii, puse pe panouri. Și-a dat seama că imaginile constituiau o mostră a felului în care istoria era reprezentată, re-montată și astfel livrată percepției publicului în instituții precum Muzeul Partidului Comunist Român sau diverse muzee de istorie din provincie. 

Foto: Ștefan Sava

Una dintre fotografiile alese de Sava îl arată pe tânărul Nicolae Ceaușescu plantat într-o mulțime de protestatari, un chip clar între multe altele șterse. În altă imagine, fața vorbitorului a fost evidențiată atât de mult, încât a devenit caricaturală. „Vorbește foarte mult panoul ăsta și de felul în care imaginea circula și de sensurile diferite pe care le căpăta, în funcție de regimul care s-a folosit de ele”, explică artistul. Sunt moduri diferite de a reconstrui istoria prin imagini. 

Într-una dintre fotografiile așezate pe mesele din mijloc e prezentată o manifestație din timpul comunismului, în care portretele Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu domină o adunare de oameni fără trăsături. La o privire mai atentă, vizitatorul va vedea că pancartele cu mai-marii României sunt lipite peste fotografia originală, pentru a fi mai clare și mai multe. Alături, e o machetă care testa la nivel compozițional viitoare panouri de propagandă. De formele geometrice cu tricolor se sprijină câte un personaj decupat din reviste străine, iar în loc de sloganuri sunt texte de genul „Annonce grotesque” sau reclame la șampon în italiană, tot de prin reviste. 

Foto: Ștefan Sava

***

„Noi nu avem o istorie a fotografiei, a imaginii și a uzului imaginii, cultural vorbind. Nici măcar artiștii români care lucrează cu fotografie n-au la ce să se raporteze”, spune Ștefan Sava. Alături de colegele sale de la Salonul de Proiecte - artista Alexandra Croitoru și criticul de artă Magda Radu - încearcă să schimbe nițel starea asta de fapt prin valorificarea arhivei lui Mihai Oroveanu.  

Salonul de Proiecte e un program ce promovează arta contemporană prin expoziții, publicații, prezentări și dezbateri. Din 2011, când a fost fondat, Salonul a funcționat în Anexa Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC), pe Calea Moșilor din București, prin bunăvoința lui Mihai Oroveanu, cel care conducea instituția. Oroveanu le-a prezentat clădirea ca pe locul în care dorea să deschidă un muzeu al fotografiei, în lipsa unui alt spațiu. Avea acolo câteva cutii cu printuri și arăta oricui venea o mică parte din colecția lui. Aducea politicieni, se ducea la întâlniri, le scria succesivilor miniștri ai culturii, făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a promova ideea asta. 

„Colecția lui personală și imaginile care s-au adunat la MNAC ar fi putut forma nucleul incipient al unei astfel de instituții, care ar fi putut îmbina funcția de prezervare și clasare cu cea de expunere, incluzând expunerea lucrărilor unor fotografi contemporani”, spune Anca Oroveanu, profesoară de istoria și teoria artei la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti și director ştiinţific la New Europe College (NEC), despre eforturile soțului său. Proiectul a rămas însă în suspensie. 

***

Mihai Oroveanu (1946-2013) a rămas cunoscut mai ales ca fondator și director general al MNAC din București, ca director al Oficiului Naţional pentru Documentare şi Expoziţii de Artă și ca inițiator al primelor târguri de carte de după 1989. Sub rolurile astea se afla povestitorul, bonomul, omul curios, după cum reiese din descrierea făcută de prietenul său Andrei Pleșu în Dilema Veche, la câteva luni după moartea sa.      

Era fotograf, istoric de artă și un om extrem de interesat de istorie, bun cunoscător în acest domeniu, spune Anca Oroveanu. „Interesele lui corespundeau acestei triple formații și au devenit progresiv extrem de largi. Era dezolat de dezinteresul față de imaginile fotografice ca documente istorice și încerca să compenseze cum putea această carență. Dar îl interesa în aceeași măsură fotografia ca mediu, cu toate particularitățile ei: tehnice, estetice, etc.”.  

La început, adunatul fotografiilor și clișeelor era pentru el o activitate mai modestă, își amintește Anca Oroveanu. Pasiunea asta s-a intensificat însă după Revoluție. Sursele erau foarte variate, spunea ea: „de la cunoștințe sau rude dispuse să-i dea fotografii sau albume fotografice la talcioc, târguri așa-zise «de antichități» sau ocazii în care afla (după 1989) că o instituție se dispensează de parte din colecția ei ori chiar o casează. În timp au apărut oameni care funcționau ca mijlocitori și unii dintre ei îi puneau de-o parte fotografii, clișee, albume etc. Uneori a cules de pe stradă lucruri aruncate, albume de fotografii personale, de exemplu”. Ștefan Sava spune că Oroveanu devenise foarte cunoscut printre anticari, astfel încât imediat ce apărea ceva interesant pe piață, probabil aceștia îl căutau pentru a-i vinde imaginile. A strâns peste 100.000 de imagini, pe diferite suporturi. 

Foto: Ștefan Sava

Avea, desigur, slăbiciuni sau chiar obsesii față de anumite subiecte, povestește Anca Oroveanu. Unele țineau de studii sau de joburile de la un anumit moment. Printre primele imagini pe care Mihai Oroveanu le-a colecționat pentru proiectul său de licență erau unele despre Cimitirul Bellu. De-a lungul deceniilor următoare, a strâns o enormă cantitate de fotografii și clișee despre arta funerară. În anii ‘80, a lucrat ca fotograf la Publiturism, o editură specializată în promovare turistică, și apoi la Combinatul Fondului Plastic și profita de drumurile prin țară pentru a documenta arta monumentală în România. Imaginile - în parte fotografii făcute de el - au ajuns mai târziu în Departamentul de Documentare al MNAC. Pe lângă asta, era foarte interesat de războaie, de armată și de arme. A adunat inclusiv o colecție de tunuri de variate dimensiuni și multe imagini cu parade militare și alte cele.

Toate și-au găsit locul în mansarda casei Oroveanu, un spațiu de vreo 40-50 de metri pătrați. Pe măsură ce colecția se lărgea, spațiul a fost invadat de rafturi, polițe, cutii și dosare. O parte dintre ele sunt previzibile, încadrează imaginile sub cuvinte cheie ușor de deslușit pentru cel care caută. Anca Oroveanu oferă câteva exemple: „Există imagini numeroase grupate în categoria laxă Armată, cu sub-categorii care se referă pe de o parte la cele două războaie mondiale, pe de altă parte la infanterie, aviație etc.; imagini cu privire la Industrie (în special în România): industria petrolieră, forestieră etc.; imagini despre și cu Țărani (ocupații, costume, unelte); a adunat o mulțime de imagini legate de Muzee și Colecții de Artă (dar și de alte tipuri); o mare cantitate despre București; despre Casa Regală; despre Monumente (de toate felurile) în diverse regiuni ale țării); un capitol important în colecție sunt fotografii grupate pe Autori sau Ateliere de fotografie (în copleșitoarea lor majoritate din România); Perioada comunistă, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi sub Ceaușescu”.

FOTO: Mihai Oroveanu
FOTO: Mihai Oroveanu

Pe măsură ce imaginile se înmulțeau, Mihai și Anca Oroveanu încercau să creeze categorii și să scrie pe plicuri. Unele serii sunt însoțite de câte o fotografie-martor, care ilustrează conținutul plicului. Uneori, imaginile sunt încadrate în mai multe categorii și e neclar ce a făcut ca acea fotografie să se regăsească într-o categorie și nu în alta: organizarea pe teme e însoțită de una alfabetică și de o alta pe fotografi și studiouri foto. Varietatea asta complică mult categorisirea lor, spune Ștefan Sava: „Eu pot să iau o cutie pe care scrie litera B și să am acolo toate formatele. În plus, mai am litera B și în alt colț al mansardei, cu printuri mari. Cum fac, cum gestionez?”

Alteori, notațiile lui Oroveanu se alătură unor numere ce arată că provin din vreo altă arhivă neștiută. O fi vreun muzeu de istorie, o agenție de presă? „Din păcate, când a dispărut Mihai Oroveanu, a dispărut foarte multă informație care însoțea arhiva, și asta este o mare problemă. El era un om care îți putea vorbi ore în șir despre orice din arhivă. Dar n-a lăsat foarte mult scris din toată această carnalitate a arhivei”, spune Ștefan Sava. În ciuda eforturilor de sistematizare făcute de Oroveanu, mansarda conține în prezent o colecție de micro-arhive și nu o arhivă în adevăratul sens. 

***

La câțiva ani după moartea lui Mihai Oroveanu, cei de la Salonul de Proiecte au aplicat pentru o finanțare multi-anuală la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), prin care și-au propus să scoată la lumină cât mai mult din arhivă. Au început să meargă în mansardă, să deschidă cutiile și plicurile și să lucreze cot la cot cu ea la identificarea materialelor. N-a fost sesiune de lucru în mansardă în care să nu descopere materiale noi, tot răsăreau din vreun colț al încăperii. Au înlocuit și au adăugat rafturi doar unde au simțit că e neapărată nevoie, pentru că au vrut să păstreze amprenta lui Mihai Oroveanu. 

FOTO: Ștefan Sava

Primul eveniment pe care l-au făcut a fost un colocviu la NEC, un soi de brainstorming extins la care au invitat experți din afară, oameni care veneau din zona de artă contemporană și de fotografie, artiști și directori de instituții. Au discutat despre ce se poate face cu arhiva și cum ar trebui să arate o instituție dedicată ei. Una dintre primele lor sugestii a fost legată de mutarea arhivei, pentru ca accesul să fie constant. În plus, spune Ștefan Sava, „condițiile din mansardă sunt acceptabile, dar acest spațiu nu oferă o soluție pe termen lung pentru prezervarea arhivei. Mansarda e mansardă: când e cald, e foarte cald. A fost la un moment dat o mică inundație care s-a reparat înainte să ajungem noi în mansardă, ne-a povestit doamna Oroveanu. Au fost afectate atunci niște negative și niște printuri. Nivelul de umiditate ar trebui verificat sau controlat. E și praf foarte mult. Vorbim despre o colecție de imagini foarte bogată și variată, iar praful pătrunde peste tot”. O a doua sugestie a fost legată de ritmul de lucru: scanarea la o rezoluție mai mică ar grăbi inventarierea propriu-zisă a arhivei. Ca urmare, au decis să nu mai scaneze la rezoluție mare decât punctual. 

Fișarea unei imagini poate dura între 5 și 40 de minute. E un proces complicat, pentru că vor să aplice un standard internațional de arhivare: „O fișă înseamnă datare, descriere, măsurare tehnică, autor - unde există - și așa mai departe. Inevitabil, chiar dacă acum nu ne permitem să intrăm în profunzimile unei imagini, trebuie să ajungem la un nivel de înțelegere care înseamnă un pic de research. Trebuie să identifici locul, de exemplu iar aici sunt niște elemente care să te ajute să recunoști: o clădire, un scris... Asta cere timp”. Nu vor să dea drumul imaginilor în lume fără ca acestea să fie însoțite de fișe pentru că nu vor să piardă controlul asupra acestora, ar veedea asta ca pe-o lipsă de respect față de materiale.

Au făcut o primă sesiune de fișare împreună cu studenți de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), a fost un fel de test. Pe viitor, vor să lucreze și cu studenți la Istorie și de la Știiințe Politice. Mai vor să cheme și oameni care cunosc în detaliu istoria fotografiei românești și pot recunoaște autori sau alte elemente. 

În prezent, pe lângă cei de la Salonul de Proiecte și de Anca Oroveanu, echipa e formată din Cristina Cojocaru, istoric de artă, și Diana Ursan, istoric de artă și curator, alături de studenți de la CESI. Serioja Bocsok se ocupă de scanare, iar Vlad Nastasiu dezvoltă site-ul imagoro.ro. I-au cooptat pe măsură ce au început să câștige mai multe finanțări, să convingă diverși finanțatori că o asemenea muncă nu poate fi una pe termen scurt. 

Până acum, au reușit să scaneze câteva mii de imagini. Au pus deja vreo 200 pe imagoro.ro, din categoriile București, Rural, Monarhie, Comunism și Fotografii de familie, ce acoperă peste un secol de fotografie românească, din 1880 până în 1990.  

Vor să continue pe direcția asta, de digitizare a imaginilor și de deschidere a lor către public. Atât Anca Oroveanu, cât și cei de la Salonul de Proiecte, sunt convinși că asta era și dorința lui Mihai Oroveanu. Au aplicat la finanțări inclusiv pentru a putea cumpăra materiale care să ajute la păstrarea în siguranță a arhivei. Pe lângă asta, vor să facă și expoziții, să exploreze zona asta de critică în raport cu ideea de arhivă. Expoziția deschisă până pe 10 februarie 2019 e prima dintr-o serie, ce va continua cu viziunile Alexandrei Croitoru și a artistului Mircea Nicolae (pseudonimul lui Ionuț Cioană). În plus, trei teoreticieni vor susține prezentări pe teme din arhivă, cum ar fi antropologie și industrie.  

Pe termen lung, Anca Oroveanu și-ar dori să existe cândva o „casă a fotografiei”, în care colecției lui Oroveanu să i se alăture și altele. „Aș vedea această instituție - cum o vedea și el - ca pe una îmbinând funcțiile de prezervare, clasificare, cercetare și expunere ale unui patrimoniu deja existent cu atenția față de fenomenul fotografic contemporan”, spune ea. Nu întrevede însă, cel puțin deocamdată, soluții pentru a pune în practică un astfel de proiect. Până atunci, munca sistematică a celor de la Salonul de Proiecte rămâne singurul mod de a scoate colecția la lumină.  

FOTO sus: Ștefan Sava (Salonul de Proiecte)

X Revista Scena9