Teatru / FITS

FITS 2016: Scenele de teatru nu sunt doar în săli

de Adi Bulboacă, Larisa Baltă, fotografii de Adi Bulboacă, Larisa Baltă

Publicat pe 16 iunie 2016

Doi fotografi/spectatori, două zile de festival, vreme capricioasă și spectacole vedetă, de la Larisa Baltă și Adi Bulboacă - oamenii noștri la Sibiu.

Când nu e nici soare, nici ploaie, bate un vânt afurisit, care zboară meniurile de pe mese și, în general, planurile. (Larisa Baltă)

„OH. MY. GOD!”, exclamă o gagică pistruiată, cu puternic accent britanic, în timp ce mușcă din langoș cu poftă. Ceilalți prieteni ai ei, vreo 15, au făcut coadă la gogoșerie. „One raspberry doughnut”, cere unul din ei, și primește o chestie imensă, cu siguranță nu rotundă și fără gaură în mijloc. „What is this?”

Ce am văzut

8 giga de pornografie

În fața librăriei, afișul pe care stă scris 8 giga de pornografie face oamenii să se oprească, îndoielnici. Să intre, să nu intre, oare e ok?

E un spectacol-lectură, cu Ofelia Popii și Ciprian Scurtea, după un text de Declan Greene - cel puțin la fel de bun ca titlul. Foarte realist, despre relațiile ratate, de nevoie, frustrante, banale ale oamenilor cu alți oameni, cu banii, și cu ei înșiși. Matei Vișniec a spus că e despre pornografia adusă în toate sferele vieții, despre promisiunile pe care le fac „ambalajele”. Cum promisiunile astea nu găsesc un corespondent în realitatea imediată, ajung să contureze o alta, parazită și fragilă.

The Sunset Limited

Câteva scaune tipice unui peron; Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu, care dau unui text minunat un contur în forță; Andrei și Andreea Grosu la cârmă. Ai în față un fost pușcăriaș, care crede că Dumnezeu nu e doar un gardian, și un sinucigaș ateu, care își caută liniștea. Cele două extreme între care trăim toți: credința că totul are un sens și luciditatea amară. O oră jumate în care primești ghies după ghies.

Unchiul Vania

În regia Taniei Filip și a Danei Rotaru, textul lui Cehov e adus pe scenă de masteranzii de la UNATC. Abordat într-un stil clasic, spectacolul nu mi-a oferit nimic nou, dar a fost cursiv și curat. Eu ajunsesem oricum din întâmplare, că n-aveam ce face până la 8, dar să zicem că n-au fost două ore tocmai pierdute.

„Unchiul Vania”

Frumusețea bestiei

Un spectacol de dans al trupei Chameleon, din Manchester, cu și despre bărbați. La prima vedere. Pentru mine a fost despre ceea ce înțelegem prin masculinitate, despre what makes a man în societatea actuală, despre vulnerabilitate, despre rușine, și despre cât de mișto ar fi dacă n-am mai învăța că „a fi bărbat” are o definiție. Dacă clasicul „băieții nu plâng” ar dispărea, dracului, o dată pentru totdeauna din vocabular.

În curtea teatrului sunt mai puține umbrele decât oameni, și ploaia își face loc oricum prin orice fisură. Totuși, muzica răsună. La coadă la bar, un băiat înalt, cu geacă de piele, se întoarce spre mine, face mâna căuș, strânge niște apă de ploaie în ea, și o bea în timp ce mă privește fix în ochi.

Încep să iasă oamenii la dans, cu din ce în ce mai puține haine pe ei, pe măsură ce se încălzesc sub ploaie. Actori, dansatori, invitați și voluntari ai festivalului sar, cântă și chiuie, uzi fleașcă. E spre dimineață când băieții de la KermesZ à l’Est, niște belgieni care bagă niște sârbe cât să te saturi, încep să rupă. Băiatul-care-a-băut-ploaie dă în tobe de le sar dracii. Se dansează cu atâta sete, că ai zice că nu degeaba plouă.

O hală imensă s-a umplut două zile la rând cu sute de oameni. Eu eram dintre cei care n-au văzut filmul, n-au citit cartea/scenariul, nu știu germană, dar Căsătoria Mariei Braun e un spectacol prietenos, nu mușcă. (Adi Bulboacă)

Îmi place să cred că luni, 13 iunie, a fost ultima zi cu ploaie din festival. Foarte greu am ieșit din casă, iar după ce-am ieșit, de pe la 16 până pe la 22 s-a întunecat și s-a inseninat de vreo 3 ori. În stilul ăsta, ajungi să crezi că vezi un spectacol pe zi, nu 3-4 într-o seară. Când plouă, clovnii, braziliencele în paiete și circarii dispar și lasă doar mizerie în urmă. Dar când iese soarele, toată piatra cubică de pe pietonală strălucește.

Bianco su Bianco

În așteptarea lui Ostermeier, super vedeta festivalului, am mai intrat la un spectacol al unei companiei care știam că vine cu imagini frumoase pe scenă. Bianco su Bianco e un spectacol cu clovni mai din zilele noastre și are chiar și un text pe care poți să-l îmbrățișezi cu drag.

Căsătoria Mariei Braun

Am alergat până la autobuzul care duce publicul în hala în care se joacă spectacolul lui Ostermeier. O hală imensă s-a umplut două zile la rând cu sute de oameni și cu un decor super retro, super fain. Eu eram dintre cei care n-au văzut filmul, n-au citit cartea/scenariul, nu știu germană, dar spectacolul e prietenos, nu mușcă. Acum vreau să văd și filmul lui Fassbinder.

Era deja 10 seara când s-a terminat spectacolul, dar m-am încăpățânat să mai încerc încă două. Asta poate fi o idee destul de rea, dacă nu te uiți bine în program și pe net. Riști un pic – e mișto când dai de trupe de care n-a auzit nimeni, dar asta se-ntâmplă foarte rar și n-a fost cazul aseară.

Oricum, de-acum e soare și mă pot bucura din plin și de oraș.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK