Arte vizuale / Fotografie

Roman noir pe sugativă

de Oana Lohan

Publicat pe 22 februarie 2017

Una dintre metehnele mele, binecunoscută de cei din jur, e alergatul prin expoziţii.

Îmi plac excesul şi brambureala, aşa că tactica, la fel de bună că oricare alta, e să intru, să dau o tură rapidă, după care revin şi mă opresc pe rând peste tot unde mi-a fost prinsă privirea prima oară.

Aşa că intru la Jeu de Paume, îmi las lucrurile în dulăpioarele de la intrare şi atac parterul unde este expus Eli Lotar. Singura imagine pe care ştiam să pun numele lui Lotar, înainte de a-i vedea expoziţia actuală din Paris, e o fotografie făcută la abatorul din La Villette, la sfârşitul anilor ‘20: alb-negru, cadraj vertical, un rând de picioare de viţel sprijinite de-un zid negru. În mintea mea, făcea parte din fotografia documentară a epocii, alături de August Sander, Walker Evans sau Dorothea Lange. Vreau să găsesc fotografia pe care o ştiu, e marţi seară, e 14 februarie, am avut o zi lungă şi am nevoie de lucruri cunoscute.

Expoziţia „Retrospectiva Eli Lotar (1905-1969)” nu e mare, spaţiul expoziţional e clasic, bine orânduit şi bine pus la punct, cu un sens clar de vizitare. Printre imaginile alb-negru observ o reproducere color după o copertă de revistă cu nume tentant, „Détective”, care arată exact că o copertă de revistă pulp americană. Nu mă aşteptam la asta, şi-mi place.  

Caut din privire fotografia cunoscută şi dau de ea la sfârşitul culoarului expoziţional principal: e ultima, pe partea dreaptă. Chiar în faţa ei stă un băiat înalt, într-un hanorac pe spatele căruia scrie „Effort is the key to success”, cu o cheie simplă desenată în locul cuvântului. Îmi place şi de el, brusc mi se pare că se potriveşte cu ziua, cu seara şi cu expoziţia. Îmi continui tura şi realizez destul de repede că fotografiile lui Eli Lotar par scoase din portofoliul lui Germaine Krull. Sunt din aceeaşi familie şi din acelaşi film.

Bun. Dar cine e Lotar? Şi cine e Krull?

Eli Lotar e fiul lui Tudor Arghezi și al Constanței Zissu, profesoară de științe naturale. Pe numele lui adevărat Eliazar Lotar Teodorescu, s-a născut la Paris şi a crescut la Bucureşti, după care în 1924 s-a întors la Paris. Avea 19 ani şi intenţia de a face cinema şi, după câte se pare, de-a scăpa de autoritatea tatălui. Doi ani mai tîrziu, a întîlnit-o pe Germaine Krull, s-au îndrăgostit, şi el a învățat fotografie de la ea.

Germaine Krull era un personaj incredibil: poreclită în copilărie „mad dog", din cauza coafurii şi a temperamentului, şi mai tîrziu „Walkiria fotografiei”, din cauze mitologice evidente. Ce e interesant şi înduioşător e că atât Krull, cât şi Lotar sunt puţin cunoscuţi de publicul larg, au puţine expoziţii amândoi, iar parcursurile lor s-au continuat unul pe altul chiar și la mulți ani după ce s-au despărţit.

Ea a fost printre primii fotografi care au făcut fotojurnalism şi a publicat masiv în revista Vu, primul săptămînal important care a publicat eseuri foto. El a preluat ştafeta. Atît Krull, cât şi Lotar, au tratat cu seriozitate subiecte legate de oraş, de la vederi de ansamblu şi detalii, până la trafic, mijloace de transport şi documentarea vieţii sociale. Amândoi s-au hrănit din învăţăturile constructiviştilor, ale Bauhaus-ului, din nebunia polivalentă şi pasionantă a suprarealiştilor, disidenţi ori ba, şi au aplicat principiul definitoriu al Nouvelle Vision, potrivit căruia fotograful e un instrument de revelare a lumii. Krull, crescută în fotografia germană şi cu orientare politică de stânga, s-a distanţat de tipul de angajare artistică a Bauhaus-ului şi, mai târziu, de cea a suprarealiştilor, considerând că adevăratul fotograf este reporterul, martorul cotidianului.

Krull și Lotar i-au avut alături pe André Kertész, László Moholy-Nagy şi Man Ray, printre alţii.

Amândoi au participat la expoziţia Film und Foto de la Stuttgart din 1929, unde s-au întâlnit constructiviștii cu fotografii Nouvelle Objectivité, cu suprarealiștii și cu cei din mișcarea Nouvelle Vision.

La începutul anilor ‘20, la Berlin, Krull a fotografiat o serie de de nuduri feminine incredibile. Întrebată de ce, a răspuns: „Pentru că sunt frumoase dintotdeauna şi pentru că într-o dimineaţă de vară mi-a plăcut să fac asta”. La sfârşitul anilor ‘20, Lotar le-a urmărit pe dansatoarele de vodevil Blackbirds la Moulin Rouge, în Paris.

Germaine Krull a lucrat în 1929 ca fotograf pentru campania publicitară a modelului Peugeot 201 şi a cerut drept plată o maşină. În ‘46, a plecat în Asia, a fost corespondent de război în Indochina şi apoi s-a  ocupat de un hotel la Bangkok. S-a întors în Germania abia la mijlocul anilor ‘50. Îmi dau seama că o ştiu mai bine pe Germaine Krull, pentru că mă face să mă gândesc la scriitoarea și jurnalista elvețiană Annemarie Schwarzenbach, care în anii ‘30 a călătorit în Afganistan și a cărei viață a fost subiect de expoziție. Eli Lotar mă face să mă gîndesc la Germaine Krull şi aşa cercul se închide.

Asemenea lui Krull, Lotar şi-a cîştigat existenţa fotografiind reportaje pentru diverse reviste.

După reportajul de la abatorul din La Villette, care rămâne seria lui foto cea mai cunoscută, Lotar a început să caute subiecte stranii. Lotar a făcut parte din „banda” poetului Jacques Prévert şi a realizat fotomontajele din broşura-manifest Théâtre Alfred Jarry et l’Hostilité Publique a dramaturgului Roger Vitrac şi a scriitorului Antonin Artaud. 

Însă, înainte de toate, prima lui pasiune a fost filmul. Într-o scrisoare către Krull, Lotar s-a autointitulat „dezertorul cinematografiei”, considerând că a trădat fotografia pentru film.

A participat ca director de imagine la un film documentar despre Ciclade în 1931, în 1933 a filmat pentru Buñuel Tierra sin pin. Las Hurdes, un film despre condiţiile dure de viaţă ale locuitorilor din regiunea spaniolă Las Hurdes, a colaborat la filmul lui Joris Ivens Zuiderzeewerken despre desecările din Olanda. Imediat după al Doilea Război Mondial, în 1945, a regizat primul sau film, Aubervilliers, un scurtmetraj documentar de douăzeci şi cinci de minute, o continuare firească a fotoreportajelor lui urbane, în care imaginea este însoţită de lectura lui Jacques Prévert. Aubervilliers este un orăşel din suburbia nordică a Parisului, iar filmul documentar cu acelaşi nume, proiectat și la expoziția de acum de la Jeu de Paume, este rezultatul unei comenzi a primarului de stânga de atunci, cu intenţia de a arăta condiţiile grele de viaţă ale locuitorilor.

După proiecția scurtmetrajului urmează imaginile realizate pentru Buñuel şi apoi fotografiile puse de Lotar sub emblema „fotogenia siturilor”, făcute în Grecia, la Saint-Malo, Stromboli şi Gibraltar. Seamănă cu toate imaginile bune din atlasele de călătorii alb-negru, dar cu un plus de atenţie pentru carenajele nautice şi  construcţiile metalice ataşate vaselor. Şi, ca picată din ceruri, fotografia cu ariciul de mare, aceeaşi pe care o găsim atât pe broşură, cît şi pe afişul expoziţiei. Urmează întîlnirea cu Blackbirds şi Feral Benga. Mă reîntâlnesc cu băiatul cu cheia pe spate în faţa fotomontajelor pentru Vitrac şi Artaud. E bine.

Ultimele fotografii expuse sunt din seria făcută de Lotar despre şi cu sculptorul Alberto Giacometti, în prima jumătate a anilor 60. Nu seamănă cu nimic din ce a mai făcut fotograful, e pur şi simplu un face à face între cei doi, dar fără urmă de confruntare. Giacometti îl sculptează pe Lotar, acesta fotografiază. Rezultatul acestei întâlniri, bustul lui Lotar, este ultima piesă din expoziţie.

Pe coperta catalogului expoziţiei e o fotografie din timpul lucrărilor de desecare pentru sistemul de diguri „Zuiderzeewerken” din Olanda: o explozie şi un bărbat care pare că s-a oprit din fugă şi priveşte. În catalog dau peste un motto cu versurile astea în franceză, din „Testament” de Arghezi tatăl:

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci.”

Ies de la Lotar şi afară-i noapte neagră. Sunt în capătul lui Jardin des Tuilleries, cu faţa spre Place de la Concorde. Tour Eiffel e îmbrăcat de lumini, se văd Obeliscul şi roata mare, luminată şi ea. Esplanada e blocată de un ciorchine de turişti care fac fotografii întruna.

O iau pe rue de Rivoli pe sub arcade, oamenii stau la un pahar în cafenele şi pe terase, intru într-un WHSmith şi-mi dau seama că selecţia lor de science fiction s-a împuţinat rău de tot. O tai la stânga spre Place Vendôme şi la uşa din spate a unui hotel de lux, un grup de tineri din bucătării fumează, se-mbrâncesc veseli şi aruncă glume. Miroase a castraveţi muraţi, Ritz-ul nu-i departe şi pe lîngă mine trece o japoneză îmbrăcată în haine maxim lucitoare.

În mintea mea, explozia din fotografia lui Lotar s-a suprapus cu detonarea din Zabriskie Point al lui Antonioni, iar ariciul de mare din palmă cu arătătorul protejat s-a lipit de momentele pierdute în timp ca lacrimile în ploaie, din Blade Runner. Fotografiile lui Eli Lotar spun poveşti de roman noir întipărite pe bucăţi de hârtie baritată de tiraj fotografic, la fel cum LSD-ul prins pe bucăţele de sugativă te plimbă prin lumi paralele.

Şi, în ciuda sobrietăţii alb-negrului, efectul e similar şi surprinzător.

Totuşi, ce-mi place cel mai mult la Eli Lotar e că a făcut o fotografie cu Tour Eiffel, în 1965, prezentă în expoziţie, care este atât de asemănătoare cu o fotografie a lui Germaine Krull din 1928 cu acelaşi subiect, încît crezi că-s una şi-aceeaşi.

Evident ştia şi nu cred că a făcut-o doar ca un omagiu adus lui Krull, dar şi ca şi un omagiu pentru timpul ăla minunat în care artiştii lucrau împreună mult mai decât în zilele noastre, în care făceau şi desfăceau mişcări şi se angajau în muncă artistică, la fel ca şi în orientarea politică şi iubiri, cu pasiune şi cu patos.

Aşa că, dacă vrei, poţi vedea retrospectiva Eli Lotar la Jeu de Paume la Paris, până pe 28 mai.

Merită!

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK