Arte vizuale / Comunism

Artiștii poporului

de Ionuț Cioană

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 16 decembrie 2016

Am fost la expoziția „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, curatoriată de Monica Ene și deschisă la Muzeul Național de Artă al României, până pe 2 aprilie 2017. 

 

O întreagă aripă a Muzeului Național de Artă plină cu lucrări. Zeci de tablouri și de sculpturi. Aproape douăzeci de ani de istorie, din partea cea mai zbuciumată a celei de-a doua jumătăți de secol XX. O istorie complicată, greu de tranșat în concluzii rapide și confortabile. O provocare științifică pentru anti-comuniști, pentru liberali, pentru socialiști, pentru anti-capitaliști, dar și pentru oamenii de dreapta și de stânga, în general.

Am început această serie de recenzii inventând un dialog între mine, autorul articolului, și un iubitor de artă imaginar, care e de-abia la început. S-ar presupune că nu știe mai nimic și că vrea să învețe, privind. Dar această expoziție nu e pentru începători. Și mie, personal, îmi pune mari probleme de înțelegere, încât îmi e greu să-mi asum responsabilitatea unui ghid.

Dar dacă ar fi să continui pe același ton și să încerc să-ți spun ce mă nedumerește, aș spune că sunt oarecum strivit de cantitatea de material vizual. În prima cameră, vreo opt statui și vreo douăzeci de tablouri. Îți spun toate astea din memorie, pentru că fiind și alte camere și alte lucruri de văzut, nu mi-am notat în amănunt tot ce era în spațiul de expunere. În a doua cameră, alte zeci de tablouri și încă vreo câteva sculpturi. Apoi încă o cameră și încă una.

Impresia pe care o lasă expoziția e că are nevoie de propriul spațiu de expunere permanent. Calitatea lucrărilor variază, dar în general, ștacheta e destul de sus. Vei vedea lucrări de Corneliu Baba, de Max Hermann Maxy, de Jules Perahim. Sau lucrări făcute de artiștii maghiari care par să fi trecut pe la Școala de la Baia Mare, a căror cromatică trimite la un fauvism foarte bine stăpânit, acest lucru fiindu-le caracteristic.

Apoi, e intimidantă și cantitatea enormă de interpretare pe care o poate genera expoziția. Se poate merge pe linia teoreticianului Boris Groys, din The Total Art of Stalinism, considerând că statuia lui Gheorghe Doja, de exemplu, poate fi un premergător la nivel de imagine al lui Conan Barbarul, în măsura în care Groys consideră că realismul socialist e o formă de postmodernism.

Tot așa, se poate vorbi și despre renunțarea artiștilor de avangardă ruși la producția de artă vizuală, ei fiind convinși că arta trebuie să se facă în domeniul vieții, cu mijloacele vieții, și că partidul e cel mai capabil să facă asta. Arta totală a stalinismului e atunci modelarea întregii realități, din care tablourile și sculpturile sunt doar niște palide declarații de intenție. Așa se poate înțelege trecerea sub tăcere a oricărei discuții despre geometrie și culoare, dar și renunțarea la întreg instrumentarul de teme și preocupări specifice modernismului și avangardelor. Și îmbrățișarea acestui stil vizual specific realismului socialist, care înlocuiește tradiția (picturală europeană) cu mesajul politic, conform lui Peter Burger.

Sau se poate vorbi despre rolul Anei Pauker în istoria ilegalismului comunist autohton. Și despre felul cum, poate în mod nedrept, motivat poate de antisemitism, Stalin l-a ales pe Gheorghiu Dej în locul ei la șefia Partidului Comunist Român. Vei vedea aici mai multe portrete de femei demne, surâzătoare, singure, independente, decât ai văzut până acum în mare parte din pictura românească interbelică. Femeile sunt cetățeni, sunt vii, sunt active, distante și demne.

 

Dacă ai în jur de 30 de ani, ai crescut cu toate aceste imagini, care te vor trimite înapoi în copilărie. Greva de la atelierele Grivița din 1933, reprimată cu ajutorul armelor de foc de către armată și jandarmerie și soldată cu șapte morți, acest tablou dramatic al lui  Gavril Miklossy (foto sus), poate fi pentru tine doar o amintire legată de coperta unui manual din clasele primare. Nu ții minte să fi văzut sângele și nici morții. Ori nu te-ai uitat, ori fuseseră decupate de pe copertă, deși e puțin probabil. Dacă esti istoric anticomunist, vei vedea aici falsificarea faptului istoric, prin asocierea numelui lui Vasile Roaită, mort în tirul puștilor, dar care nu avea nici o legătură cu greva și care ulterior va fi ridicat la rang de erou de istoriografia comunistă. Dacă esti istoric de stânga, știi că reprimarea revoltelor muncitorești a fost coordonată politic de Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, care a fost asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.

Dificultatea pe care o ridică această expoziție poate fi înțeleasă chiar în acest punct. Pentru că fiecare lucrare cere o citire a reușitei ei estetice, apoi una politică, apoi una ideologică, apoi una istorică mai largă, apoi una legată de viața „artistului poporului”, iar la final ea cere o concluzie coerentă care să dea un înțeles relației dintre toate aceste niveluri de analiză. În plus, din cauză că au exista în spațiul public, în manuale, în școli, în întreprinderi, în piețele publice ale orașelor, aceste imagini sunt legate de viețile oamenilor și de amintirile lor - trăim înconjurați de imagini, mai mult decât de conținutul lor ideologic.

Eu unul pot mărturisi că am înțeles în mare partea estetică și partea de politică a artiștilor apropo de mesajul ideologic, dar că mi-au scăpat întregi capitole din ceea ce amicilor mei le era mult mai vizibil, adică lupta femeii pentru eliberare înainte și în timpul comunismului, sau observațiile politice legate de ideologia partidului și de câteva dintre figurile ei fondatoare, sau eroice. Tuturor ne-au fost inaccesibile, pe tot parcursul expoziției, informații de context istoric mai larg, care ar fi complicat și mai mult lucrurile. Indiferent că știi sau nu contextul, el se simte, e acolo și e o parte importantă din fiecare lucrare.   

Apoi, am ținut minte și numele câtorva artiști care, în timpul acestor ani, au lăsat ștacheta profesională cât de jos era posibil. Nu știu dacă era un gest conștient, dar merită aici menționați Brăduț Covaliu, Constantin Piliuță, Virgil Almășanu și Traian Brădean. Am ținut minte și că, în ciuda relaxării ideologice de după anii '60, realismul socialist a rămas până în 1989 stilul oficial, acoperind o largă gamă de substiluri, în care intrau post-impresionisme, pictură academică, o reîntoarcere amatoristică la formalism, dar și multe alte lucruri vagi și informe, care explică perfect multitudinea de direcții, dar și aerul obscur, prăfuit și anacronic al unei mari părți din producția picturală prezentă astăzi în Galeriile Orizont.

În încheiere, încă o figură care complică până la neînțelegere tipul acestă de artă, arătând cât de dicifil este ea de înțeles fără o bună cercetare prealabilă – un țăran mare, o sculptură aproape monumentală, numită sugestiv „Vigilența de Clasă”, cu un volum de Marx în mână. Cineva îmi spune că lui Marx numai asta nu i-ar fi trebuit, pentru că el credea că muncitorii englezi din fabrici vor face revoluția, nu țăranii din agricultură. Aici ar fi vorba de leninism, adică de modificarea marxismului și de adaptarea lui la cerințele specifice Rusiei țariste. Mi se spune că în Europa de Est mișcările țărănești au fost într-adevăr mult mai aproape de ceea ce înțelegem azi prin revoluții și că, în consecință, ar trebui recuperate ca parte dintr-o istorie a momentelor emancipatoare. Din întâmplare, mie îmi trece prin cap că tocmai în anii '48 – '65 această pătură socială a fost complet destructurată de stat prin colectivizare, că s-a revoltat și că a fost reprimată militar și apoi trimisă la Canal, după cum spune Catherine Verdery în Peasants under Siege. Ultimele revolte țărănești au avut loc tocmai când realismul socialist făcea din țăran imaginea exemplară a cetățeanului comunist, angajat teoretic în lupta de clasă.

Există și o veste bună – expozița e prezentată obiectiv, plasând fiecare serie de lucrări într-un context cronologic general sumar, dar corect urmărit. Fiecare cameră are în jur de o pagină de text de prezentare lipită pe perete, în care sunt oferite câteva repere istorice, artistice sau politice relevante pentru lucrări. Dincolo de asta, nu există interpretări pro sau contra regimului sau alte opinii legate de lucrări. Ăsta e un avantaj, pentru că se încearcă o anume imparțialitate față de un subiect care e atât sensibil, cât și dificil. Dar imparțialitatea curatorilor poate fi și un dezavantaj, pentru că, în fața unor lucrări de o atât de mare complexitate, neavând informația necesară, uneori chiar nu știi ce să crezi. Și din păcate, de data asta, o citire strict estetică e complet insuficientă fără o înțelegere istorică, politică, ideologică și antropologică a lucrării.

Există niște tururi ghidate, dar depinde de tine dacă vrei să te lași modelat de filtrul ideologic al altor intelectuali sau nu. La o asemenea expoziție, partizanatul de acest tip e destul de dificil de evitat. Poate ai o șansă mai bună cu catalogul, care e bine ilustrat și la o primă vedere pare destul de consistent.               

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK