Recomandări / Timp Liber

Ce-am mai descoperit săptămâna asta (25)

de Scena 9

Publicat pe 23 februarie 2018

Iarna a recidivat un pic, așa că am rămas mai mult timp în propriile peșteri. Nu la lumina focului, ci a ecranelor unde-am descoperit, printre maldăre de știri și informații disparate, lucruri importante de văzut, citit, ascultat. Dintre ele, o scurtă selecție:

 

Ce-am descoperit: Hărți, de John Freeman, traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu, Editura Black Button Books, 2017

Cât te ține: E subțire cartea, dar n-are rost să te grăbești. Cel mai bine ar fi să o cari după tine câteva zile și vezi unde te duce.

De ce: Am început să citesc cărțulia asta acum câteva zile, în autobuzul 178. Era trecut de zece seara, autobuzul era gol și poezia lui Freeman avea un efect bizar asupra mea, un amestec de luciditate și amorțeală. Totul mi se părea clar și neclar în clipa aia, inclusiv poemele astea zenish. Sunt genul ăla de cititor care caută concretețe în poezie, îmi trebuie ceva palpabil de care să mă agăț, altfel sunt pierdut. Ori tocmai despre concretețe e vorba în textele astea, unele sunt ca niște haiku-uri despre oameni, locuri & călătorii (de aia se și cheamă Hărți), care te poartă din New York și Houston până în Khartoum și Damasc. În volumul doi din Lupta mea, scriitorul norvegian Knausgård vorbește despre ermetism și zice că poezia nu se deschide tuturor. Unii cititori au acces, iar alții nu. Poți să-ți petreci toată viața analizând poezia, dar fără ca ea să ți se deschidă vreodată, mai zice el. O fi așa, dar pe de altă parte cred că sunt unii poeți  – puțini, ce-i drept – care reușesc să fie accesibili, dar și misterioși în același timp. Concreți, dar și abstracți. Iar Freeman e unul dintre ei. (Ionuț Sociu)

Tautologie

Îmi trimite o
fotografie cu
un mic cimitir
din Denver, făcută
cu telefonul.
Mă întreb dacă aceea e umbra
ei lungă din spatele
pietrei de mormânt
cu numele noastre.
Mă întreb și
dacă frunzele risipite acolo
pentru o clipă
au întristat-o sau
au pus-o pe gânduri, înainte
să facă poza și
să dea forward
adăugând
Uite, John,
Suntem morți.

 

Ce-am descoperit: Mini-seria documentară Woodworm (regia Errol Morris, 2017, Netflix)

Cât te ține: 6 episoade de vreo 40 de minute fiecare

De ce: Woodworm e un film ca o gaură de iepure într-o lume întunecată, cinică, plină de secrete & conspirații, înspăimântător de înrudită cu realitatea. Fiindcă filmul e un hibrid amețitor între documentar și ficțiune, făcut de Errol Morris, un sensei al filmului documentar (dacă n-ați văzut The Thin Blue Line, luați o pauză chiar acum). Povestea de la care pornește este moarte suspectă a lui Frank Olson, cercetător cooptat de serviciile secrete americane să lucreze la proiectul la fel de secret MKUltra, unde contribuia la crearea unor arme biologice. Până într-o noapte din 1953, când a căzut (?) de la etajul al 13-lea al unui hotel din New York. Documentarul reconstruiește povestea biologului și face un pic de lumină în proiectele tenebroase ale CIA din care acesta făcea parte, prin investigațiile făcute de Eric Olson, fiul cercetătorului. Pentru Eric Olson, moartea tatălui său și aflarea adevărului au devenit o obsesie care i-a schimbat cu totul viața și pe care a urmărit-o în aproape toți cei 60 de ani. Woodworm e în același timp epopeea acestei căutări înnebunitoare și a încercării de a face dreptate pe cont propriu într-un sistem dominat de instituții opace și abuzive, și o privire într-un capitol din istoria Americii care rivalizează cu orice scenariu de ficțiune. Încap de toate în el: agenți secreți, arme biologice, LSD, hipnoză, control al minții, crime. Și, nu în ultimul rând, e o experiență cinematică rafinată, un trip à la Hitchcock care te ține cu sufletul la gură de la început la final. P.S. La filmul ăsta am ajuns de la Manhunt: Unabomber, un alt serial, de data asta de ficțiune, dar bazat tot pe o poveste reală care-ți sucește mintea, a teroristului luddit Ted Kaczynski, care-a publicat acum doi ani din închisoare Anti-Tech Revolution: Why and How. (Andra Matzal)

Ce-am descoperit: Testamentul necitit, de Lilia Bicec, Editura Cartier, 2009

Cât te ține: 320 pagini

De ce: Pentru că e mărturia extraordinară a unei ziariste din Republica Moldova care a plecat la muncă în Italia în 2000 și care își descrie experiența prin scrisorile adresate copiilor ei. De Lilia Bicec am auzit în timpul documentării pentru articolul despre sindromul Italia. I-am citit una dintre cărți, Testamentul necitit, în două zile. Lilia descrie drumul până în Italia, inclusiv arestarea ei în Germania, greutățile și umilințele prin care a trecut ca badantă, povestea tatălui și a bunicii ei, deportați în Siberia. Cartea e o reconstituire a experienței sale, dar este în același timp un document al exodului în masă din Republica Moldova. Este povestea a sute de mii de oameni care au plecat la muncă în străinătate, goniți de sărăcia cruntă și mânați de un curaj nebun. Lilia scrie cu o sinceritate uluitoare, dar nu de dragul sincerității, așa cum spune, ci de dragul adevărului. (Diana Meseșan)

„Aici iarna nu e friguroasă, dar la voi trebuie să fie frig, ca de obicei. Am să vă trimit bani pentru haine călduroase. Nu faceți economie la gaz, țineți-l toată ziua deschis, că va avea mami grijă să-l achitați la timp.” (Lilia Bicec)

 

Ce am descoperit: Articolul „The Art of Madness”, publicat pe 6 februarie în The Paris Review

Cât te ţine: Vreo 10 minute 

De ce: Spuneam recent că mi-am făcut un obicei din a prezenta la rubrica asta artişti outsider - la bază, oameni cu tulburări psihice care se exprimă liber, departe de constrângerile artei mainstream. De data asta revin cu un scurt articol primit de la o prietenă, despre o expoziţie din Paris (La Folie en tête @ Maison de Victor Hugo - se încheie pe 18 martie, poate unii dintre voi reuşiţi să ajungeţi), care oferă câteva piste de descoperire a artei outsider (sau a artei brute, cum îi spun francezii). 

De la pictorul francez Jean Dubuffet - care, în timpul unei vizite în Elveţia, în 1945, a ales să cutreiere spitalele de psihiatrie şi să cumpere artă de la pacienţi în loc să meargă într-o călătorie de lux plătită de autorităţile elevţiene; el a scris Manifesul artei brute şi-a transformat arta outsider într-o mişcare care-a influenţat puternic lumea, deşi a fost fost mereu subevaluată; el spunea că forma asta de exprimare artistică înseamnă„lucrări născute din izolare şi din impulsuri creative pure şi autentice - nebruiate de grija pentru competiţie, faimă şi ascensiune socială -, care, tocmai pentru asta, sunt mai valoroase decât operele profesiniştilor.”

La cei patru psihiatri europeni ale căror colecţii de artă brută sunt expuse acum la Maison de Victor Hugo - William A. F. Browne, Auguste Marie, Walter Morgenthaler şi Hans Prinzhorn au adunat lucrări de la pacienţi în secolele 19 şi 20. Şi la câţiva dintre artiştii outsider descoperiţi de ei şi de Dubuffet: Adolf Wölfli (un orfan abuzat sexual care a devenit la rândul său agresor şi internat la psihiatrie; picta, desena şi scria partituri muzicale), Heinrich Anton Müller (un ilustrator care sufera de depresie acută), Aloïse Corbaz (un pictor schizofrenic), Marie Füri (o femeie psihotică care are o lucrare ce poate fi confundată cu un desen de Cy Twombly; diferenţa e că versiunea ei e complet necunoscută, în timp ce desenul pictorului american s-a vândut acum doi ani cu 70,5 milioane de dolari), Victor-François (care a desenat în cerneală chinezească şi creion cu vârf galben un Isus bolnav psihic) sau Albert G. (care-a făcut primul ceea ce André Masson urma să facă peste două decenii).

Articolul mai aminteşte şi câteva studii privind asocierea (periculoasă) dintre "nebunie" şi artă, precum şi de Carl Schneider - care, după ce-a gestionat mai mulţi ani colecţia de artă a lui Hans Prinzhorn, compusă din lucrările pacienţilor, a fost desemnat de nazişti să conducă „Acţiunea T4” de exterminare a adulţilor cu handicap fizic şi psihic. „Deşi Scheider lucrase îndeaproape cu artişti cu tulburări psihice şi cu operele lor, acum refuza să se mai uite la ele. Îi făcea prea umani pe cei pe care fusese pus să-i omoare (...)”. (Ionuț Dulămiță)

X Revista Scena9