Media&digital / Etică

Cum te apropii de oameni? Din învățăturile a 8 fotografi

de Larisa Baltă

Publicat pe 26 august 2016

Am întrebat 8 fotografi cum se raportează la exotic, vulnerabilitate și etică. Au răspuns Andreea Câmpeanu, Andrei Nacu, Andrei Pungovschi, Cosmin Bumbuț, Hajdu Tamás, Odeta Catană, Petruț Călinescu și Virginia Lupu.

Cu o cameră în mână e la fel de ușor să încânți pe cât e să sperii; un instrument care dislocă intimități din timp și spațiu. Uneori, asta te ajută să te contectezi la realitatea îndepărtată - la vocile care nu se aud pe geam, la forma altui relief, la prezentul altora. Alteori, asta alimentează tona de stereotipuri cu care suntem deja încărcați, despre ce e dincolo de granițe pe care nu le-am trecut. De cele mai multe ori, avem nevoie de povești, ca să aflăm; de răbdare, ca să înțelegem; și de empatie, ca să rămânem umani.

Am stat de vorbă cu opt fotografi despre ce înseamnă să faci documentare foto. Le-am pus câte trei întrebări, ca să vedem când și cum declanșezi, care-s limitele, personale sau externe, și ce au învățat din munca lor.

Pentru tema lunii august, am încercat să aflăm ce înseamnă exoticul și exotizarea. Până acum, am scris despre „Oameni între oameni”, „Cum să nu fii turist” și „6 feluri de exotic literar”.

Care e, pentru tine, granița dintre documentare și exotizare? Cum poți stabili limitele în care e în regulă să te apropii de un subiect, în scopul informării?

Andreea Câmpeanu

Fotoreporter prin Europa și Africa; a lucrat pentru agenții de presă precum Reuters sau AFP; face chestii faine aici.

Exoticizarea se întâmplă când nu-ți cunoști sau nu te interesează să-ți cunoști subiectul, grupul de oameni pe care îi fotografiezi – și atunci ei par „the other”, „celălalt”, și se simte diferența asta în fotografie și pentru audiență.

Dacă îți fotografiezi prietenii, o să pară ei exotici? Nu o să explic eu acum ce înseamnă exotic (care vine din greacă, înseamnă din exterior), sunt cărți despre asta, dar exoticizarea a devenit foarte populară în perioada colonială din interesul Vestului pentru Est, e o formă de imperialism – vezi Essai sur l'exotisme a lui Victor Segalen, de exemplu, sau Orientalism a lui Said, care a fost tradusă și în română, Photography's Other Histories, Christopher Pinney, Orientalist Photographs, Eric Milet, Bons baisers des colonies: Images de la femme dans la carte postale colonial. Sunt multe, multe.

Noi, ca români, cred replicăm asta la nivelul la care putem, căutăm și inventăm exoticul de lângă noi, creând mereu distranța dintre „noi” și „ei”, „noi” fiind mereu cei cu putere. Aparatul foto îți dă o putere mare, cred, care trebuie folosită cu responsabilitate și respct.  

Eu am fotografiat vreo 5 ani în câteva țări din Africa (Sudan, South Sudan, Madagscar, Kenya, Republica Centrafricană). Evident că, inițial, am fost fascinată și am căutat mereu ce e diferit. Am avut noroc însă că am avut foarte devreme reality check – am avut câteva prietene din zonă foarte smart și foarte îngăduitoare, cred eu, care m-au îndrumat, mai mult fără să își dea seama. Când nu știu ceva, îmi place să tac și să învăț. Îmi amintesc când o prietenă foarte bună malagașă mi-a spus cât de mult îi displacea să i se spună că e exotică în Franța, unde a crescut. Puțini sunt cei cărora le place să li se amintească mereu că sunt diferiți. Oricum suntem mai asemănători între noi, oriunde pe glob am fi, decât suntem diferiți, și cred că e important ca fotograf să ai chestia asta în cap mereu și să ai grijă să înțeleagă și audiența același lucru.

Pericolul este să pleci cu niște stereotipuri în cap și să te ții de ele când fotografiezi. Vezi critica din NYT despre fotografia lui McCurry (care între timp a mai trecut și prin controversa photoshop), cele legate de proiectul Before They Pass Away, a lui Jimmy Nelson, sau discuția despre fotografiile lui Angela Fisher și Carol Beckwith cu dinka, un trib din Sudanul de Sud unde, deși discuția inițială a fost despre faptul că fotografii câștigă bani iar subiectele nu, s-a atins problema exoticizării și obiectificării.

Cred însă că vorbim prea puțin despre problemele astea, care ne sunt aduse în discuție foarte mult în timp ce fotografiem – eu am mulți prieteni care îmi spuneau mereu „Fotografii albi vin să fotografieze copii slabi cu muște la gură”. Cred că știm cu toții imaginile alea care erau foarte des întâlnite și câștigau mai multe premii decât astăzi prin anii ’80 – pe vremea aia când au apărut și cântece de genul „Do they know it’s Christmas” - și care a fost cântat din nou în 2014. Citeam pe Facebook despre faptul că Band Aid l-au cântat iar. Eram într-un mall împodobit de Crăciun în Nairobi. O săptămână mai târziu eram într-o tabără de refugiați și am intervievat o femeie la o distribuție de mâncare în South Sudan, nu vorbea nici engleză, nici arabă (lingua franca în South Sudan), și ne-a spus că vrea pace acum de Crăciun și Anul Nou. Mi-am amintit atunci de cântec. Normal ca știu că e Crăciun.

În Africa peste tot sunt o grămadă de răspunsuri la reprezentarea exotică, obiectificatoare, dezumanizatoare și cred că, ca și fotografi, trebuie să le ascultăm, să fim foarte reflexivi. Există africasacountry.com, un website cu multă analiză critică a reprezentărilor Africii în media. Și faimosul eseu How to Write about Africa, a kenyanului Binyavanga Wainaina.

Exoticizarea dezumanizează. Cred că trebuie să arătăm oamenii și situațiile pe care le fotografiem cât mai multidimensional. Plantele, animalele sunt exotice, nu oamenii, așa cum am citit pe un blog, după ce mi-ai scris cum se numește rubrica unde o să apară interviul.

Mai e problema supra-esteticizării, vezi critica la fotografiile lui Sebastiao Salgado, despre care vorbește și Susan Sontag.

Nici noi nu scăpăm de a fi exotici. Uită-te la fotografiile despre România. Spre exemplu premiatul cu World Press Photo Maramureș al Renei Effendi, în contrast cu Maramureșul fotografiat de Petruț Călinescu în Mândrie și Beton, care mi se pare mult mai realist (tata e din Maramureș, chiar dacă nu din Maramureșul tradițional, și mă interesează regiunea).

Încerc sa evit dramatizarea. Mă gândesc la audiență, care în general se află departe și care oricum e obișnuită să vadă orice nu e alb, ca exotic, diferit, sălbatic, chiar și dacă se află în același cartier cu ei.

Am pozat în zone de conflict, unde nu prea ai timp să creezi relații, pe unii oameni ii vad o dată, îi pozez, plec mai departe. Așa că caut momente de interacțiune dintre oameni care sunt universale, emoții, și atunci sper ca privitorul, oricare va fi el, să nu-i privească pe cei din fotografii cu distanța asta de „celălalt”, chiar dacă arată altfel sau trăiesc în altfel de condiții, și să se poată identifica.

foto: Andreea Câmpeanu

Andrei Nacu

S-a specializat pe fotografie documentară în Țara Galilor; aruncați cu curiozitate aici.

Cred că în fotografia documentară ar trebui să ne concentrăm atenția asupra lucrurilor, oamenilor sau subiectelor care ne preocupă în mod real, de care ne pasă sau despre care vrem să aflăm mai multe. Doar așa ne putem implica cu adevărat în procesul fotografic, încât să înțelegem subiectul și să putem vorbi despre el depășind superficialitatea. Atât timp cât suntem onești cu noi și cu ceilalți, cred că singura limită ar fi să nu facem rău în vreun fel celor asupra cărora ne îndreptăm aparatul, când fotografiem sau apoi, prin modul în care sunt folosite imaginile.

Andrei Pungovschi

Fotoreporter pentru France-Presse, Decât o Revistă, The Guardian, Esquire; printre altele, a fost să vadă cum e cu fuga refugiaților; îl giniți sigur pe la proteste, dar și aici.

Pentru fotojurnaliști, dilema e că rolul nostru e să venim, pe cât se poate, cu subiecte inedite. Nu cred că trebuie să fie neapărat exotice, dar, oricum, să îți arate ceva de care poate nu știai. Diferența dintre documentare și exotizare cred că ține de scop, de ce și, mai ales, cum îți propui să arăți. Am făcut la un moment dat un material la spitalul din Tichilești, din Tulcea, unde sunt ultimii bolnavi de lepră din România. Spital e impropriu spus, e mai degrabă o comunitate, cu case, grădini, biserici, în jurul unui spital.

Înainte să fac vreo poză, am stat de vorbă cu directorul spitalului, doctorul Răzvan Vasiliu, care încerca să-mi explice, delicat, experiențele destul de triste pe care le-a avut cu unii fotografi, care au arătat, în ziar, imagini cu detalii de răni. I-am spus că genul ăla de fotografii ar trebui să rămână în manualele de medicină și că ce mă interesa erau, mai degrabă, comunitatea și stilul lor de viață.

Cosmin Bumbuț

A trecut prin toate, de la fotografie fashion, la advertising, și până la fotografie documentară; a publicat Transit, un must al albumelor foto, e îndrăgostit de Cuba, și îl puteți stalk-ui aici.

Când am început să fac fotografie am fost interesat mai mult de partea estetică: voiam să am niște imagini frumoase. De-a lungul anilor m-am transformat în documentarist și prioritățile mele s-au schimbat. Acum îmi stabilesc limita dintre formă și conținut pe loc, aleg intuitiv ce este mai important în timp ce am aparatul la ochi. Dacă am greșit sau nu atunci când am declanșat, hotărăsc la editare, când sunt relaxat și decid dacă aleg sau nu aleg o imagine. E firesc să fii furat de exotismul unei situații, de personaje, lumină și felul în care arată locul respectiv, dar dacă declanșez pentru că nu mă pot abține încerc să trag aer în piept și să mă întreb „Care e, de fapt, povestea?“, apoi să mă concentrez la ea.

Pot să înțeleg în profunzime un subiect doar atunci când sunt acceptat. Timpul acesta poate fi lung uneori, dar merită să ai răbdare. De cele mai multe ori, atunci când mă întâlnesc prima oară cu un subiect sau o poveste, nu declanșez. Am aparatul pe umăr, la vedere, dar chiar dacă se întâmplă ceva demn de fotografiat – văd un portret, un cadru sau o lumină frumoasă – mă abțin. Uneori îmi pare rău că am ratat un cadru, dar știu că așteptarea aceasta va fi răsplătită cu acces. E important să construiesc o relație de încredere între mine și subiect, asta mi se pare mai important decât imaginea finală.

Foto: Cosmin Bumbuț

Hajdu Tamás

Din Baia Mare de fel, documentează viața micului său oraș; a apărut cu fotografiile sale chiar și prin The Guardian și The Independent; puteți să-i verificați ochiul pentru detalii aici.

Având in vedere ca imi aleg singur subiectele pe care le pozez,  nu prea caut exotizarea. Fotografiez lucrurile familiare cu care mă intalnesc zi de zi, dar e posibil ca lucrurile astea banale, cotidiene pentru mine,  privitorilor să le inducă sentimentul de exotic,  neobișnuit.

Când am aparatul foto in mână trebuie  să  iau  decizii  fotografice  în  mod  instantaneu, astfel îmi stabilesc și modul în care mă apropii de subiect. Nu ai timp sa judeci,  trebuie să acționezi automat.

Odeta Catană

Specializată și ea în fotografie documentară; în prezent locuiește în Berlin; dacă ați fost pe la ONG Fest și Street Delivery, sigur ați dat peste impresionanta Caravană Lagărele de lngă tine; mai mult din ce a făcut Odeta aici.

În fotografia documentară pe care o realizez nu intervin pentru a creea o imagine anume. De altfel, dacă observ că un subiect nu se simte bine când este fotografiat, dau aparatul la o parte și consider că fotografia trebuie realizată când subiectul este dispus să mi-o ofere, și să nu îl „chinui” în niciun fel. Subiecții sunt mai importanți decât fotografia propriu zisă. Uneori practic observația participativă și mă apropii de subiecți pentru a-mi câștiga încrederea necesară, pentru a înlătura straturile de timiditate, de bariere, blocaje etc. Depinde foarte mult de conjunctură, de situațiile date în care trebuie să fotografiez sau să mă apropii de subiect. Dar în cea mai mare măsură, nu fac, cred nimic deosebit; fie că îmi fotografiez bunica (care de altfel e foarte timidă), fie o persoană necunoscută, sunt eu însămi și împărtășesc din viața mea, despre mine pentru a primi același lucru înapoi și pentru ca subiecții să se poate relaxa. Procesul de câștigare a încrederii și de „informare” cu subiecții mei este bazat pe „sharing”- dau și primesc înapoi.  Dacă mi se spune să nu folosesc o fotografie sau să mă opresc din fotografiat, spre exemplu, respect aceste cerințe. Respect oamenii și fără a fi subiecții fotografiilor mele, cu atât mai mult când sunt. 

Petruț Călinescu

Membru al Panos Pictures New York; a călătorit în jurul Mării Negre o vreme, iar restul magiei o puteți vedea aici.

Cred că limitele apropierii țin de un bun simț general, nu neapărat de o deontologie aparte. Exotizarea o faci câteodată fără să vrei când ești într-un mediu complet nou.

Virginia Lupu

Documentează viața comunității trans și a lucrătorilor sexuali din București; face doar fotografie pe film, și o postează aici.

Eu nu consider că fac fotografie documentară sau că principalul meu scop ar fi cel al informării. Alte scopuri au întâietate. Nu-mi regizez cadrele, îi rog să-mi pozeze, dar cum vor ei. Îi provoc câteodată să privească înspre aparat, dar nu le spun să zâmbească sau să fie triști sau să le dau indicații. Să-și aleagă fiecare starea, să fie cum vor și cum simt ei. Și eu sunt la fel. Inițial, când m am apucat de fotografie aveam o adrenalină incredibilă și nu puteam să mă gândesc la nimic altceva în afară de clickclickclick. A fost doar o etapă pe care nu o regret. Acum, sincer, îmi place să mă apropii cu mai multă căldură și să descopăr omul în timp, cu întreaga poveste. Cu mai puțin entuziasm. Nu spun că mi-a scăzut entuziasmul, doar îl amân. Când te aproprii de oameni fără prejudecăți și cu căldură, asta face frica să dispară de partea ambelor părți.

Dar ce înseamnă, de fapt, pentru noi, exotizarea? Am vorbit cu Marina Albu despre exotic/zare și ne-am gândit la fructe. Să ne gândim la un fruct care nu există pe piață la noi, de exemplu mangustan sau lychee (yumyum), și îl aducem pe piață, dar îl prezentăm ca fiind ceva extrem de apetisant și oamenii vin să cumpere să descopere cât de yumyum este. Unora le place, unora nu. Sau aducem niște dude care par cele mai triste și ignorate fructe și le prezentăm ca fiind ceva superyumyum. Lumea este intrigată să guște duda și vin să cumpere. Unora le place, unora nu. Pe scurt, cam așa e și în artă. Cred că e și în funcție de cum prezinți, și de cum ești tu, și asta se reflectă în munca cuiva, oricui. Fiecare își stabilește propriul set de limite și reguli și ceilalți rezonează sau nu. E ușor blamabil să exotizezi, cred unii, și mă gândesc că doar trișezi, cumva, sau când influențezi lucrurile să se întâmple cum vrei tu ca să pară altfel decât ceea ce sunt. Și unicitatea  poate atrage exotizare.  

Foto: Virginia Lupu

Cum te apropii de subiect, atunci când e vorba de persoane/situații/locuri vulnerabile?

Andreea Câmpeanu

Mi-a fost mereu ușor să mă apropii de oameni, indiferent de „statutul social”. Cu sau fără cameră. Ca și fotograf, încerc să fiu mereu cât mai sinceră apropos de ce se va întâmâpla cu fotografiile, încerc să mă gândesc cât mai mult la efectul, urmările asupra celor pe care îi fotografiez, în special când e vorba de persoane vulnerabile; dacă poate să le facă în vreun fel rău, la contextele în care pot fi folosite fotografiile – mai ales când lucrezi cu o agenție și nu mai ai nici un control asupra contextului în care sunt folosite, trebuie să te gândești.

Cum am spus, avem o mare responsabilitate odată cu puterea pe care ne-o dă camera foto, care ne poate duce în case de președinți, la cine cu ambasadori, sau în tabere de refugiați – nu o dată am fost în ambele contexte în aceeași zi.

Pun mereu în balanță nevoia de a informa și ce se poate întâmpla ca urmare a publicării fotografiilor. Și ești pus în situația asta mereu. Cred că e foarte important să te gândești, chiar dacă ai o poză bună, un story bun, ce efect negativ poate avea asupra persoanei pe care o fotografiezi. Mă gândesc mereu și la altceva – persoana asta e mama cuiva, acum copilul e mic, dar când va fi mare, ce va simți dacă va descoperi fotografia asta cu mama lui în situația asta vulnerabilă – se va bucura, va fi rușinat?

Cred că de asta e important să fie fotografi locali, fotografi din comunități, și să fie publicați. Fotografiile lor nu vor fi poate la fel de frumoase, de dramatice, de colorate, ca a unui fotograf cu multă experiență, dar vor fi mai reale.

Andrei Nacu

În general, încerc să fiu conștient de responsabilitatea pe care o am față de cei care îmi oferă încrederea și să mi-o asum. De asemenea, încerc să nu pornesc cu idei preconcepute, ci mai degrabă cu curiozitate și deschidere în a-mi forma o părere în funcție de ce descopăr fotografiind. Empatia și curajul de a nu-ți ascunde propriile vulnerabilități cred că sunt importante în construirea unei relații sincere cu subiectul.

Andrei Pungovschi

Pentru mine e important să mă transform cât mai repede dintr-o namilă de doi metri cu un aparat foto la gât într-un om cu care să poți să stai de vorbă. Nu-mi iese mereu. Depinde de context. În public, există situații în care nu am timp, când e gălăgie, când lucrurile se mișcă cu viteză. De cele mai multe ori, oamenii îmi dau de înțeles dacă au chef sau nu să fie fotografiați din felul în care reacționează când mă apropii de ei. Încerc să fiu mereu atent la lucrurile astea. Din nou, nu-mi iese mereu.

În privat, când ajung în casa cuiva, sau într-o comunitate, este alt ritm, care de obicei îmi permite să explic destul de limpede ce vreau să fac, care e scopul meu acolo. E important pentru mine să înțeleagă și să mă accepte.

Foto: Andrei Nacu

Cosmin Bumbuț

Ascult întotdeauna poveștile oamenilor pe care-i fotografiez. Uneori e obositor și dureros să te încarci cu atâtea povești, mai ales când e vorba de persoane vulnerabile și e frustrant să ajungi la calculator, să descarci imaginile și să vezi că nu ai nici una mulțumitoare, dar să te simți stors de energie.

Hajdu Tamás

Cu respect si fără să le rănesc demnitatea, e foarte important sa nu lezezi intimitatea celor fotografiați. Când fotografiez îmi place să fiu nevăzut, nu prea interacționez cu cei fotografiați, las lucrurile să se desfășoare de la sine; de obicei reușesc să răman la un stadiu de privitor extern.  În situații mai delicate, când observ că poate izbucni ceva conflict, am obiceiul de a arăta câteva cadre foto, care demonstrează că am intenții onorabile.

Odeta Catană

Capacitatea fotografului, a mea, de a empatiza cu oamenii în situații vulnerabile este importantă.  În situații de acest fel, cred că persoanele/ subiecții te simt foarte bine. Mă străduiesc să fiu deschisă și să mă relaxez la rândul meu; cea mai mică umbră de nesiguranță sau de teamă este percepută. Sunt calmă și încerc să am răbdare, multă răbdare. În timp ce fotografiam printre primele mele proiecte de fotografie documentară - Familia Luca, familie cu 10 copii -, am fost pusă într-o situație în care a trebuit să decid, să îmi clarific care îmi sunt „prioritățile”. Tatăl copiilor, care era alcoolic, o bătea pe una dintre fiicele lui deoarece aceasta chiulise de la școală pentru mai multe zile. Când am ajuns acasă la ei, fără să fi anunțat înainte că îi voi vizita, se auzeau țipete și tatăl o bătea pe fată foarte tare cu o stijă de metal. Puteam să întru și să fotografiez în timp ce o bătea, pentru ca acest lucru să fie „documentat”, sau să intru și să opresc toată scena fără a obține nicio fotografie. Am ales să intru cu aparatul pe umăr și să discut cu tatăl, iar singura fotografie realizată a fost cu cea mică plângând.

Petruț Călinescu

Dacă petreci mai mult timp cu subiectul, fotografiile ies mai bine. Pentru asta trebuie să fii acceptat. Eu de obicei explic ce fac și ce vreau să obțin, mă abțin de la multe fotografii în prima întâlnire. După, ma reîntorc,  fac cadou câteva poze tipărite de la prima întâlnire, ș.a.m.d. Sunt unele situații, mai ales la fotografia de stradă, când nu ai timp de bună ziua - fotografiezi, și dacă ți se pare că ai deranjat, îți ceri scuze.

Virginia Lupu

Nu-mi construiesc o strategie. Merg mult pe instinct și pe recunoaștere. Uneori am fost rejectată, dar m-am întors înapoi la oamenii care m-au refuzat, sau ei la mine, printr-o răsturnare de situație. M-am reîntâlnit cu ei după ceva timp, și atunci parcă m-au primit altfel. Nu mă aștept ca lucrurile să decurgă liniar. Uneori îmi creez dorințe „fotografice", haha,  adică sunt oameni pe care îi am în vizor și da, clar vreau ca ei să mă lase să îi fotografiez. Când nu am o conexiune existentă, parcă nu-mi ies la fel de bine fotografiile. Parcă altfel iese în fotografie cineva care e relaxat și zâmbește pentru că are încredere. Parcă este altfel și cadrul în sine, cu toate elementele lui. Sunt situații menite pentru a fi fotografiate, dar, cu toate astea, încerc să nu inoportunez, chiar dacă oamenii sunt implicați în altceva și nu sunt atenți în jur. Dacă inoportunez și ceilalți se sesizează, încerc să fac momentul cât mai plăcut. Nu m-am lovit niciodată de vreo situație nefericită, să fie cineva agresiv cu mine sau eu cu cineva. Câteodată și întreb dacă au chef de o poză. Majoritatea fotografiilor în care oamenii apar dezbrăcați sunt făcute după o perioadă de vizite, conversații etc. Mulți sunt sex-workeri și mă roagă să îi fotografiez pentru anunțuri. Pentru cei care vor să vadă fotografiile mele recomand publi24 sau escortesex. Petrec destul de mult timp cu unii dintre ei și sunt conștientă de situația marginală în care se află, de aceea am și ales să particip pe cât pot în viețile lor. Mi s-a întâmplat să mă și emoționez foarte tare, dar nu aș vrea ca emoțiile mele să fie un surplus peste alte emoții intense deja existente. Încerc să empatizez constructiv.

Foto: Odeta Catană

Ți s-a întâmplat vreodată să stai pe gânduri înainte de a publica o poză și să decizi, în final, că nu? (Nu din prisma calității, ci a subiectului fotografiei). Dacă da, de ce?

Andreea Câmpeanu

Poze pe care nu le-am trimis – da, sunt multe – mă gândesc cine va fi privitorul, și ce va înțelege, cum va vedea fotografia, dacă va interpreta contextul corect – sunt o gramadă de oameni răi out there.

Andrei Nacu

În proiectul meu In the Forsaken Garden Time is a Thief, subiectul sunt părinții mei și selectarea fotografiilor ce construiesc narațiunea a fost una din cele mai mari provocări. Mi-am dat seama că în acest proces am nevoie de ajutorul lor, de aceea i-am implicat și pe ei în luarea unor decizii de a folosi sau nu anumite imagini. Misiunea mea nu a fost să îi definesc într-un anume fel conform presupunerilor mele, sau să ilustrez o anumită idee cu momente din viața lor. Am înțeles că rostul meu este să-i prețuiesc și să-i descopăr așa cum se văd ei, nu doar așa cum îi văd eu.

De altfel, în judecarea unei imagini, eu nu consider suficiente sau că ar trebui să primeze calitățile vizuale, cred în povestea din spatele imaginii și în efectul pe care îl poate avea asupra subiectului sau privitorului. La fel pentru mine, de cele mai multe ori, cred că mai important este procesul în sine, ce descopăr și cum mă schimbă asta, decât rezultatul final, fotografiile.

Foto: Hajdu Tamas

Andrei Pungovschi

Da, de multe ori. Din mai multe motive. Uneori oamenii nu-și dau seama că se expun la niște riscuri când acceptă un fotograf în viața lor și atunci e treaba mea să îi protejez. E posibil ca unii dintre ei să facă lucruri de față cu mine care ar putea să-i bage în tot felul de probleme, dacă asta ar apărea clar, cu subiect și predicat, în imagini. Unii și-au rulat un joint lângă mine în timp ce fotografiam. Alții au spart ușa să doarmă în case abandonate. Și-atunci devine responsabilitatea mea să fotografiez în așa fel încât, chit că arăt ce se întâmplă, să nu poată niciodată o imagine de genul ăsta să fie probă la proces împotriva lor.

Din păcate, mai am scăpări. La protestul organizat de Antena1/3, cu evacuarea sediului, am fost să fac poze cu publicul. Eram curios cum arată susținătorii lor. Am pus pe Facebook. Ce-a urmat a fost de groază. Comentariile i-au făcut terci pe oamenii din imagini, la modul cel mai jegos. Dacă m-ar fi dus capul suficient, ar fi trebuit să anticipez. M-am prins prea târziu, când deja fuseseră preluate din mână-n mână și n-am mai putut să schimb nimic.

Un alt motiv e că prefer ca prin orice fotografie publicată să fac mai degrabă bine decât rău. Poate sună penibil, dar chiar cred în asta.

Spre exemplu, am fotografiat mai demult doi tineri dezbrăcați care se sărutau în apă, cu acordul lor, când lucram la o povestioară despre Vamă. Era o intimitate la care ajung greu, țineam la imaginea aia. După câțiva ani, soțul tinerei din imagine - altul decât băiatul din poză - m-a sunat și, cu amenințări, mi-a cerut să șterg imaginea de pe site și blog. Amenințările erau penibile și puteam lejer să ignor cererea, eram în spațiu public etc. Dar mi-am dat seama că prezența imaginii în online chiar le face rău, duce la certuri etc. Am șters imaginea din considerentul de care vorbeam. Pentru mine e mai important să dorm liniștit. Anul trecut m-am intersectat din nou cu tânăra din fotografie, care mi-a spus că a divorțat între timp și poate ar fi bine să pun imaginea la loc. Mirosea puțin a răzbunare, așa că m-am abținut.

Cosmin Bumbuț

Da, de multe ori. Ultimul exemplu e de la Târgu Neamț, unde am documentat un subiect legat de persoanele cu dizabilități. Marinela folosește un scaun rulant și e cărată în spate de mama ei prin casă dintr-o încăpere în alta. Am fotografiat asta, dar ea ținută în spate de mamă arată atât de vulnerabilă și scena e atât de intimă încât nu cred că o s-o arăt vreodată.

Hajdu Tamás

Am o tendință de a scoate în evidență ridicolul și absurdul din diferite situații banale,  se mai întâmplă să sar calul și să redau persoana fotografiată într-un mod nedemn.  E greu să judeci care fotografii ating zona asta care poate fi interpretată ca și jignire,  dar aceste decizii trebuie luate cu responsabilitate , așa că am mai renunțat să public unele poze, dar totodată am învățat să nici nu declanșez în situații de genul ăsta.   

Odeta Catană

Nu mi s-a întâmplat asta. Consider că nu am ajuns să refuz să fac publică o fotografie deoarece „statul pe gânduri” îl fac în momentul fotografierii. Și, de fapt, nu este „stat pe gânduri”, ci reacționez emoțional, instinctual; este foarte simplu: fotografiez sau nu. Dacă fotografiez, public în mod sigur, dacă nu fotografiez, este deja o decizie, și nu regret momentul „pierdut”.  Este o alegere asumată. Am, poate, strângere de inimă sau mă întristez ulterior pentru anumite situații fotografiate atunci când privesc, editez și când public.  Am fotografiat la groapă de gunoi din Călărași, orașul meu natal, un băiat care aduna, împreună cu frații și tatăl lui, sticle de plastic. Am realizat fotografia fără să spun niciun cuvânt, copilul mă urmărea pe mine, să vadă ceea ce fac. A fost o înțelegere din priviri și a stat să fie fotografiat. Tristețea și mâhnirea din momentul fotografierii o simt azi dacă mă uit din nou la poză.  Am  simțit atunci, ca și acum, că acel copil putea să se joace la un loc de joacă, ci nu să caute prin gunoaie, dar face parte din realiatea care ne înconjoară și am ales să o surprind și să o împărtășesc.  

Foto: Petruț Călinescu

Petruț Călinescu

Se mai întâmplă, dar de obicei autocenzura o faci direct pe teren - nu fotografiezi anumite momente, stări. Ține tot de un bun simț și automat lași aparatul jos în unele situații.  

Virginia Lupu

Au fost diverse momente. Pentru că îmi stabilesc legături cu oamenii pe care îi fotografiez, și de obicei încerc să le mențin, și pentru că știu cumva cum sunt fiecare dintre ei, unii sunt mai dezinhibați și nu-i deranjează să fie expuși în situații mai triviale, dar alții sunt mai reticenți, mai pudici, mai sensibili, și atunci aleg în funcție de cum simt sau de cum mi se dezvăluie fiecare în parte. Mă gândesc la cum le-ar plăcea lor să se vadă, să nu se simtă cumva stânjeniți, iau în calcul cât pot cuprinde. Privitorul adaugă și el conținut, bineînțeles. Am o poveste scurtă. La prima mea expoziție (Hansel loves Gretel, Centrul Artelor Vizuale, coordonatori: Gabriela Mateescu, Taietzel Ticălos) am avut câteva fotografii explicite. Aranjasem totul pentru expoziție, le am spus oamenilor și am avertizat-o pe Ursuletz și pe Rusoaică că urmează să expun o fotografie cu ele în care mai apărea un domn, clientul lor. Le-am arătat fotografia în care predomina mult blur, mai ales pe fețele personajelor, focusul fiind pe organul genital al domnului client. Au zis ok. Fetele stăteau vis a vis de galerie așa că le-am invitat la vernisaj, dacă au dispoziție. Mi-au zis că ok. Ulterior, a venit Cristina, o tipă din cartier care stă pe la parcare și îi știe pe toți, inclusiv pe cele două. În ciuda blur-ului, le-a recunoscut și s-a dus să-i spună unei vecine, care i-a spus lui Ursuletz. Atunci m-au rugat să dau fotografia jos și, deși îmi plăcea foarte mult și mi se părea elementul-surpriză al expoziției, am dat-o jos. Se pot întâmpla lucruri și trebuie multă atenție și delicatețe. Am făcut fotografii oamenilor care aparțin diverselor clase sociale. Fotografii indecente sau perturbante pentru unii.  Am garantat confidențialitatea, și nu le-am publicat și nici nu o voi face.

Fotografia principală: Odeta Catană, pentru Centrul de Resurse Juridice, în cadrul proiectului Lagărele de lângă tine

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK