Film

Cannes 2019. Porumboiu și restul lumii

de Iulia Blaga

Publicat pe 20 mai 2019

La Gomera, cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, care a avut premiera mondială la Cannes sâmbătă, 18 mai, e mai puțin, dar mai mult decât ce mă așteptam. Să mă explic: aparent, La Gomera dă impresia că se joacă cu coduri și limbaje cinematografice pe care le asamblează cu lejeritate și umor într-o țesătură de thriller, dar e mai mult de atât. Poate aici stă o capcană intenționată, în care a căzut de pildă Jessica Kiang de la Variety. În contrapartidă, cea mai bună cronică e până acum cea de pe IndieWire.

Dincolo de povestea care se reașază permanent sub ochii noștri după codurile filmului noir, ale thriller-ului, comediei, filmului realist ș.a.m.d., La Gomera interoghează mecanismul codurilor și al limbajelor care operează în articulațiile profunde ale societății omenești. E vorba despre relațiile dintre oameni (în mare parte relații de putere), dar și despre limbaje și coduri adaptate fiecărui grup social, și care facilitează comunicarea.

Deci nu e vorba doar despre cinema, deși e vorba și despre inventivitatea lui și despre bucuria de a te juca în interiorul acestei arte încă vii. Nu vreau să dau spoilere - filmul va avea prima proiecție în țară la TIFF, în iunie, deci luați-o ca pe un teaser: până și filmele cu Sergiu Nicolaescu le-a integrat Porumboiu în această discuție cinefilo-filosofică.

Secvență oficială „La Gomera”

La proiecția de presă am stat la un scaun de Jay Weissberg, critic de film la Variety și mare fan al filmului românesc. A tot chicotit în timpul proiecției (filmul are și umor), iar la sfârșit, când nu se mai dădea dus de la discuții cu criticii israelieni Edna și Dan Făinaru, mi-a spus: „Ăsta e un film după care să dormi bine! ”. Era trecut de miezul nopții.

Programarea filmelor pentru presă și de la ora 10 seara, ca să fie în același timp cu proiecția de gală, e istovitoare pentru jurnaliștii care au de transmis repede și nu pot aștepta reluarea de a doua zi. E greu mai ales când e vorba despre un film cum e cel al lui Porumboiu, care are nevoie să se așeze peste o minte cât de cât odihnită.

A doua zi după premieră am întâlnit o parte a echipei pe terasa presei de la etajul trei din Palais des Festivals. Nu știu de ce au pus agenții străini interviurile aici. Erau o vânzoleală și o gălăgie continue, care sper că nu au bruiat prea mult interviul de mai jos cu Corneliu Porumboiu:

Și cu Vlad Ivanov am stat puțin de vorbă. E în elementul lui Cannes, unde deja a venit de mai multe ori și în Competiție, și în Un Certain Regard (a doua secțiune importantă din Selecția Oficială.). Ivanov e impecabil în rolul lui Cristi, personaj preluat din Polițist, adjectiv (deși acolo îl chema Anghelache) și adus 10 ani mai târziu, când deja și-a pierdut iluziile profesionale.

La Cannes toată lumea îl pune să fluiere, pentru că personajul lui pleacă pe insula La Gomera din Tenerife să învețe un limbaj foarte vechi, despre care se spune că a fost folosit de indigenii guanches (deși altă teorie la fel de imposibil de verificat spune că el silbo s-ar fi folosit și pe vremea romanilor.).

Stând pe urmă pe terasă ca să urc interviurile pe YouTube auzeam din 10 în 10 minute câte un fluierat. Aici e mica discuție cu Vlad Ivanov (evident că și eu l-am pus să fluiere):

Am discutat puțin și cu Catrinel Marlon, care e o revelație în film. După cum a spus franc la conferința de presă, nu i-a venit greu să joace o femme fatale pentru că au ajutat-o și corpul, și figura, doar că personajul ei era în plus și o femeie puternică. La fel de deschisă a fost și când mi-a povestit cum a venit cu doicile după ea la Cannes, pentru că fetița ei Caroline are numai două luni, și ce baftă a avut cu rolul din filmul lui Porumboiu pentru că inițial luase castingul la filmul lui Abdellatif Kechiche Mektoub, My Love – Intermezzo și l-a refuzat pe Porumboiu. A filmat timp de un an, dar Kechiche a renunțat la ea când partenerul ei de pe ecran a ieșit din proiect (filmul e construit pe cupluri și cu acel actor avea o complicitate lingvistică).

Câteva luni mai târziu, l-a sunat pe Porumboiu și l-a întrebat dacă mai are rolul disponibil. Culmea, ambele filme sunt acum în Competiție la Cannes.

La Porumboiu, Catrinel Marlon joacă iubita unui businessman român pe nume Zsolt, care e interpretat de actorul german de origine română Sabin Țambrea, un tip aflat în legătură cu mafioți din Spania și Venezuela. Pe femeie o cheamă Gilda – trimitere clară la Rita Hayworth și la filmul cu același nume realizat de Charles Vidor în 1946. Însă, după cum a explicat Porumboiu la conferința de presă, fiecare personaj joacă un alt rol, e un arhetip.

Pe terasa presei i-am spus lui Porumboiu că, văzând echipa coborând pe covorul roșu din Grand Théâtre Lumière, am avut senzația că asist la derularea unui alt cod. Cannes-ul are codurile lui. Filmul te resetează și te face mai sensibil la faptul că te învârți într-o pădure infinită de limbaje și convenții.

Catrinel Marlon în „La Gomera”

Ghost stories

Dacă în anii trecuți multe filme din festival vorbeau despre imigrație sau copii, anul ăsta tema ediției par să fie fantomele. Zombie-ii consumeriști ai lui Jim Jarmusch din The Dead Don’t Die, care cuceresc orășelul Centerville, căutând nimicurile care i-au obsedat toată viața (cafea, Xanax, WiFi etc). Fantomele cu ochi albi ai imigranților senegalezi care au pierit încercând să ajungă în Spania din Atlantique, de Mati Diop, prima cineastă africană selectată în Competiție. Zombie-ii haitieni din Zombi Child, de Bertrand Bonello, prezentat în secțiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs. Fantomele celor dispăruți în războiul din Bosnia și Herzegovina care revin pe pământ în Les héros ne meurent jamais, de Aude Léa Rapin, inclus în Semaine de la Critique. Plus, în aceeași secțiune paralelă, mâna tăiată din J’ai perdu mon corps, de Jérémy Clapin, care pleacă în căutarea întregului.

Să risc o psihanaliză de coafor? Există o conștiință / teamă a sfârșitului, dar și speranța că lucrurile nu sunt cu totul pierdute. Mai putem face ceva dincolo de faptul că totul e deja praf. Optimist, nu?

Trailer „The Dead Don’t Die”

Top 3 personal (din ce am văzut până acum în Competiție):

  1. La Gomera, de Corneliu Porumboiu
  2. Dolor y gloria, de Almodóvar – un film autobiografic, sincer și nostalgic, despre primii ani ai copilăriei cineastului (jucat de Antonio Banderas), imaginea mamei (interpretată la vârste diferite de Penélope Cruz și Julieta Serrano), primii fiori erotici, creație, iubire, boală și moarte. Mă rog, despre ele Almodóvar vorbește în toate filmele lui, dar acum totul are un aer de concluzie și o căldură cu totul aparte. Nu mai vrei să se termine.
  3. Bacurau, de Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles – un melanj inedit și animat de western și distopie, cu un miez politic foarte dur. Primarul corupt al orășelului Bacurau din Brazilia (un orășel fictiv) organizează un safari pentru americani bogați și plictisiți. Invazia vânătorilor determină populația să-și încordeze fibra patriotică.
Trailer „Dolor y gloria”

Too old to rock’n roll, too young to Cannes...

Dacă în acest an media de vârstă a cineaștilor în cursa pentru la Palme d’or a fost 55,4 ani, sunt curioasă care a fost media de vârstă a jurnaliștilor. Judecând după faptul că în fiecare an văd cam aceleași fețe, logic e ca ea să crească în permanență. E ceva fatalmente trist aici, dar și ceva din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, pentru că ai impresia că toți în jurul tău sunt tot mai bătrâni, mai palizi și mai trași la față - doar tu rămâi la fel. Cum Cannes-ul e un drog pe care îl simt pe cont propriu – e superobositor, dar ideea că ești primul care vede cele mai așteptate filme bate tot –, nu te mira să vezi jurnaliști de peste 80 de ani, care abia merg în bastoane sau fără.

Acum câțiva ani inventariam cu Alex Leo Șerban (cu care am petrecut excelente Cannes-uri, bârfind cât ne ținea timpul) ticurile jurnaliștilor, care cresc odată cu vârsta și care dovedesc că asta e, totuși, o meserie stresantă. Pe locul întâi e clasicul bâțâit din picior (întâlnit aproape numai la bărbați), pe urmă vin scărpinatul în cap, expirația șuierată, tropotitul din picioare – toate în timpul proiecțiilor. Ar mai trebui să adaug, ați înțeles deja, găsitul de cusururi la alții ☺.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK