Carte / Călătorii

6 feluri de exotic literar

de Luiza Vasiliu, ilustrații de Andy Sinboy

Publicat pe 22 august 2016

Pentru noi, cititorii est-europeni, literatura e mai ales americană, britanică, franceză, din când în când italiană și germană, poate rusă, și cam atât. Sărim peste literaturille vecine și mai mici direct în burta literaturilor mari, unde ne simțim confortabil. Rar îndrăznim să cartografiem teritorii necunoscute, să căutăm traduceri din limbi pe care nu le știm, să aducem puțină aventură în viețile noastre de cititori. În ultimii ani, însă, au tot început să apară în română traduceri din literaturi așa-zis exotice ;), despre lumi de care nu știam mai nimic (în afară, poate, de câteva știri mai mult sau mai puțin catastrofale). Așa că am făcut un experiment. Ne-am ales fiecare câte un roman dintr-un loc îndepărtat, l-am citit și am scris dacă a meritat călătoria. Toate au apărut la noi în ultimul an, le găsiți în librării. Dacă mai știți și alte feluri de exotic, spuneți-ne, le trecem pe Harta Teritoriilor Literare Proaspăt Cucerite.

Acest material e al treilea din tema lunii august - „Exotic”. Până acum am scris despre „Oameni între oameni” și „Cum să nu fii turist”.

Pisica musafir (Japonia)

Am citit Pisica musafir, de Takashi Hirade, în circa trei ore puse cap la cap. În cea mai mare parte a timpului, motanul Sushi mi-a zăcut în poală, a frământat un aluat invizibil cu lăbuțele și, fără să vrea, a ajuns să mă zgârie. M-am încruntat atunci, iar pisica, printr-o alunecare silențioasă din brațele mele, s-a îndepărtat impasibilă.

Frazele de mai sus ar putea fi o pastișă la Hirade, dar le lipsesc descrierile de locuințe și grădini, pasajele despre curgerea anotimpurilor și referințele discrete la ritualuri nipone, atent explicate de traducătoare în subsolul a circa 40% din cele 150 de pagini ale novellei. Pisica musafir, la fel ca Lost Cat (Pisica pierdută), de Caroline Paul și Wendy MacNaughton, e despre viața dublă a unei pisici, dar și despre dispariție, absență și doliu. Ambele narațiuni au în centru o relație de cuplu, cvasi-autobiografică, dintre un autor de ficțiune și partenera sa. Însă, în contrast direct cu romanul grafic american, care începe dramatic, cu un accident aproape fatal de avion, Pisica musafir începe în liniște: cu descrieri minuțioase de peisagistică și vecinătăți. Caroline și Wendy din Pisica pierdută au o relație tumultoasă și cu pierderea pisicii, și una cu cealaltă. În Pisica musafir, personajul-narator și soția trăiesc în pace, într-o suburbie din Tokyo, și doar pisica vecinilor pare să-i anime, când îi vizitează după un program atent conceput, dar știut doar de ea. Dacă aș vrea să forțez o extrapolare, m-aș întreba cât din estetica fiecărui roman în parte e condițonat cultural. Dar n-o să fac asta. O să-mi fac, în schimb, auto-critica.  

Sunt un cititor care-și  recunoaște superficialitatea și lipsa de lecturi în culturile asiatice. Am reușit, în 25 de ani de consum cultural, să resping mai tot ce e asiatic – de la K-pop și cinematografie sud-coreeană, la Murakami, Kurosawa și romane grafice nipone. Odată ce mi-am încheiat era anime din pre-adolescență, și după o încercare (eșuată) de a vedea Rashomon pe la 16 ani, am decis că nu-i de mine. Nu înțeleg. Nu pot să descifrez. În cazul particular al culturii nipone, m-am blocat în stereotipuri. O percepeam exclusiv ca pe o cultură a discreției, care valorizează munca mai presus de orice, și în care tensiunea uchi (înăuntru) – soto (în afară) dictează clar limita politicoasă a distanței dintre grupuri. Am refuzat să chestionez preconcepțiile asta, să încerc să aflu cât din ele e interpretare euro-centrică și cât e „autentic” asiatic. Și tare mă tem că am ales să mi le mențin dintr-un soi de xenofobie latentă.

Mi-am botezat, totuși, motanul Sushi. Pe de-o parte pentru că eram sigură că-mi place sushi-ul, iar apoi pentru că mi s-a zis că pisicile reacționează cel mai bine la nume care se termină în i. Numai că am mai citit. Și-am început să pun la îndoială. Ce se mănâncă în restul lumii n-are nicio legătură cu sushi-ul nipon – habar n-am dacă îmi place, de fapt, sushi. Iar pisicile și sunetele?  Păi, pisicile au început să scoată sunete după ce le-am domesticit noi. Mieunatul nu-i un limbaj pentru ele, ci un mecanism de adaptare. Dar așa ne place nouă, să antropomorfizăm. Să presupunem că știm. Pentru că suntem, fiecare, buricul unui pământ mic.

Am avut tendința să resping Pisica musafir în timp ce parcurgeam primele pagini, aproape exclusiv descriptive, tocmai pentru că încercam să evaluez scriitura și nu puteam să aud decât clișeul „ce descrieri delicate ca niște stampe”. Senzația a revenit, de fiecare dată când notele de subsol îmi explicau despre tăiețeii soba, despre sărbătoarea lunii, despre camera de ceai, împăratul Hirohito și sandalele de lemn. Aveam senzația că mi se livrează tocmai un stereotip nipon prefabricat pentru export. „Știu toate chestiile astea, spune-mi ceva despre Japonia adevărată!” Și-apoi, am alunecat în relația celor doi soți cu pisica. O tratează ca fiind a lor, dar știu că, de fapt, Mica nu le aparține niciodată. M-a prins triunghiul relației dintre soți și proprietara casei în care locuiesc. Personajul-narator nu se simte niciodată apropiat de bătrână, dar, într-un mod inexplicabil pentru el, soția lui pare să fi trecut de barierele relației proprietar-chiriaș. Am rezonat în mod special cu tema locuirii: acțiunea novellei se petrece în plină bulă imobiliară în Japonia de final de ani ’80 și prinde și începutul crahului economic care i-a urmat. Mi-am explicat, în cele din urmă, și scriitura. Hirade e, în primul rând, poet.

Când am închis cartea, am rămas un pic în liniștea ei și m-am gândit: la diferențe și bariere culturale, apropriere, stereotipii. Tot apropriere culturală ar fi dac-aș zice că cele 3 ore în care am citit Pisica musafir au fost, pentru mine, un fel de meditație. Culturile occidentale au luat meditația din budism, shintoism și alte religii și au transformat-o în McMindfulness, hedonistă și egocentrică. Au eliminat dintr-o practică religioasă componenta ei puternică de etică socială. Or, dacă Pisica musafir a făcut ceva pentru relația mea cu literatura niponă, fix asta a fost: m-a determinat să chestionez etica propriei receptări. (Ioana Pelehatăi)

Pisica musafir, de Takashi Hirade, traducere din limba japoneză și note de Diana Tihan, Polirom, 2016

Detaliu - coperta ediției finlandeze a „Pisicii musafir”

Un bob de grâu (Kenya)

Înainte să deschid Un bob de grâu, nu știam niciun autor african. Doar în copilărie, printre „basmele popoarelor” pe care le citeam bulimic, se strecuraseră și povești africane, dar pe-atunci în capul meu toți balaurii și zmeii vorbeau aceeași limbă și oricum nu conta cum și unde, atâta vreme cât eroul asista binele spre victorie. Așa că un prim gest de apropiere a fost să-nțeleg că  Ngũgĩ wa Thiong'o se pronunță ᵑɡoɣe wa ðiɔŋɔ în limba Gĩkũyũ, de care nu știam că există, vorbită de populația cu același nume, despre a cărei existență nu aveam, din nou, nicio idee, deși e grupul etnic majoritar al Kenyei. Necunoașterea, însă, e un indiciu în sine.

Pentru un cititor îmbuibat cu literatură și căutător de stiluri, Un bob de grâu n-a fost un exercițiu prea generos. Povestea cărții, deși densă și mereu plimbată între trecuturi și prezenturi, e spusă destul de sec. E dezbrăcată de formele de seducție ale literaturilor care și-au întors de multe ori istoria pe dos, austeră ca interiorul unei colibe din satele prăfuite ale Kenyei, în care wa Thiong'o te invită fără menajamente. Capul plin de literatură s-a împotrivit în primă instanță, printr-un reflex al plictiselii, în fața unei cărți așa de transparente. Încet-încet însă, cu fiecare notă de subsol și fiecare căutare pe Google (Cine naiba a fost Jomo Kenyatta? Care-a fost faza cu revolta Mau Mau? etc.), cu fiecare intrigă ce ducea ba într-un lagăr, ba într-un birou colonial, cartea asta n-a mai fost un obiect pe care să-l măsor cu uneltele cu care măsor vreun „sensei” într-ale ficțiunii. A devenit un document.

Pe scurt, romanul lui wa Thiong'o, publicat în 1967, țese un thriller minimalist ale cărui personaje, oameni simpli, de la țară, spun povestea unui moment-cheie din lupta pentru independență a Kenyei de sub regimul colonialist al Marii Britanii. Dar dincolo de coordonatele astea particulare, de nume și date și conjuncturi politice, romanul spune o poveste universală: despre dominație și revoltă, despre „omul alb” și „negrul [care] este un copil, și cu copiii nu se poate face nimic fără să recurgi la autoritate”, despre jocuri de putere (în viața publică și-n viața privată), despre sărăcie și promisiunea izbăvirii. Dacă faci abstracție de nume și locuri, întâmplările dintr-Un bob de grâu - titlu inspirat din Biblie - și-ar putea găsi corespondente în multe colțuri ale lumii, inclusiv în satele românești de-acum o sută și ceva de ani. Ba chiar, abstractizând, poți ajunge până-n zilele noastre, când colonizarea îmbracă forme din ce în ce mai cameleonice.

Deși nu-i o carte pe care s-o așez în vreun top personal de literatură, romanul ăsta pe care l-am citit în două zile e un pretext foarte bun de dialog pe teme foarte actuale, pe care le rumegăm zilnic în prezentul nostru hiperconectat, într-o lume post-Brexit, în plină criză a refugiaților și-a înfloritoarei psihoze Trump. E o invitație să-ți abați privirea de la harta acaparatoare care tinde să ia forma Occidentului și să-nțelegi unele dintre principiile de bază pe care se sprijină șandramaua noastră globală, să-ți dai seama cât de îngust e vizorul prin care decupezi lumea și câte lucruri te apropie de celălalt, mai degrabă decât cele care te despart.

De altfel, după ce am citit mai multe despre Ngũgĩ wa Thiong'o, mi-am dat seama că scrierile lui nu trebuie în ruptul capului desprinse de context: trimis în detenție pentru felul în care a-ncercat să reformeze teatrul kenyan prin Ngaahika Ndeenda, a scris primul roman modern în limba Gĩkũyũ pe hârtia igienică primită în închisoare. După Un bob de grâu, scris în engleză, a renunțat la limba coloniștilor și la religia lor, și-a lepădat numele de James Ngugi și-a-nceput să ude rădăcinile unei literaturi în limbile pe care aproape un secol de dominație britanică n-a reușit să le șteargă. Ca să poată face însă toate astea, a fost nevoit să fugă-n Statele Unite, unde predă literatură comparată la University of California. (Andra Matzal)
 
Un bob de gru, de Ngũgĩ wa Thiong'o, traducere din limba engleză de Alexandra Fusoi, Polirom, 2016

Revolta Mau Mau din Kenya britanică, 1952-1960, foto: Wiki

Bufnița oarbă (Iran)

Primele două pagini ale cărţii m-au făcut să plâng instant. M-am regăsit în ce e scris acolo şi mă aşteptam să citesc despre suferinţa unui om care şi-a ratat dragostea şi simte nevoia unei confesiuni, pe care o adresează în scris umbrei sale de pe perete. Aşteptam mai departe o poveste de iubire neîmplinită şi o izbăvire în tonuri melancolice şi autoreflexive. A urmat însă delirul chinuit şi chinuitor al unui suflet sensibil, izolat într-o cameră strâmtă, în trupul unui desenator pe învelişurile truselor de scris, cufundat în alcool şi opiu, căruia i se arată pentru o clipă Idealul, într-un vis narcoman, întruchipat de o femeie văzută printr-o mică fereastră din perete, care moare pe patul lui şi pe care o ciopârţeşte şi o îngroapă. Plonjează apoi într-un soi de background al acestei iluzii, în viaţa chinuită a unui adult-copil care nu ştia dacă unchiul său era tatăl său, care s-a căsătorit cu verişoara lui primară ce nu-i împărtăşea iubirea şi pe care o suspecta că se futea cu toată lumea (face mereu referire la ea prin „târfa”), un om măcinat de boală şi mistuit de pasiune, dezamăgit de lumea „normală” din jur (pe care o numeşte „a canaliei”), care îşi găseşte refugiul în opiu şi în tenebre, îşi lasă mintea să sondeze cu disperare în universuri macabre, de unde transmite simplist şi în acelaşi timp criptic agonia nebuniei şi a morţii, a imposibilităţii de a trăi şi de a gusta din dragoste, în tripuri care se succed. A fost o lectură incomodă, care mi-a făcut greaţă şi m-a speriat. N-am reuşit s-o urmăresc cap-coadă, pentru că i-am căutat de la început până la sfârşit corerenţa şi înţelesul pe care nu le oferă. Am citit apoi în prefaţa de 25 de pagini că romanul, considerat capodopera literaturii iraniene moderne, „nu seamănă cu nicio operă din literatura universală”, că „nu se poate înscrie în nicio tipologie sau serie epică”. Că există zeci de interpretări ale ei, că autorul era în sine un spirit chinuit şi dezamăgit de lume, de la care şi-a luat adio dând drumul la gaze şi astupând cu bumbac gurile de aerisire dintr-un apartament din Paris. (Ionuț Dulămiță)

Bufnița oarbă, de Sadegh Hedayat, traducere din limba persană, prefață, note și comentarii de Gheorghe Iorga, Editura Polirom, 2015

Detaliu - coperta ediției aniversare a „Bufniței oarbe”

Ascuns la vedere (Somalia și Kenya)

Un atentat al radicalilor islamiști asupra sediului ONU din capitala Somaliei, Mogadishu, și-ar găsi loc cu greu loc pe prima pagină a marilor ziare. La urma urmei, acolo se întâmplă chestii dintr-astea. După ce-am citit romanul somalezului Nurrudin Farah, care imaginează un asemenea eveniment ca punct de pornire, am dat o căutare pe Google și am găsit un articol despre un atac din 2013, soldat cu 15 morți, apoi despre încă unul de acum mai puțin de o lună, în urma căruia au fost uciși 13 oameni. Nu țin minte să mă fi oprit vreodată să citesc vreo știre de felul ăsta. Morții Africii se pierd printre alți morți, mai apropiați și prin urmare mai tragici.

Pentru Farah, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori africani ai momentului, uciderea lui Aar, funcționar somalez al ONU, într-un atac terorist e startul unei explorări a sufletului somalez de azi, încercat de violențe și de exiluri. Sora lui Aar, Bella, fotograf de succes la Roma, ia primul avion spre Nairobi, Kenya, acolo unde se află cei doi nepoți ai săi rămași fără tată, și începe o luptă surdă pentru dreptul de a-i crește. După ce i-a părăsit acum mulți ani pentru a trăi cu o femeie, mama naturală a copiilor se întoarce în viața lor și încearcă să le recâștige iubirea și, dacă se poate, custodia. 

Restul poveștii e mai degrabă banal, la fel și scriitura: o dramă de familie presărată de scurte rememorări și proverbe, cu personaje care se mișcă destul de previzibil între aeroporturi, hoteluri, birouri, restaurante și locuințe dotate cu bucătării ce miros a șuncă prăjită, omletă și mâncare indiană. 

„Ce înseamnă în ziua de azi să fii somalez?”, se întreabă la un moment dat Salif, fiul funcționarului ucis. Deși e somalez musulman, Salif trăiește în Nairobi, e înnebunit după șuncă, pufăie țigări, are o mamă britanică și un pașaport european cu care poate călători peste tot. Hotarele identității unui somalez ca Salif se mută permanent, în funcție de țara în care se află. Legătură cu țara demolată constant de războaie pare tocmai povara tragediei pe care o poartă fiecare.

În romanul lui Farah, tensiunea e dată mai degrabă de lumea care se întrezărește dincolo de cea a Bellei și a familiei sale: un Nairobi periculos, în care citești oamenii buni după luciul pantofilor, în care vezi în paznici potențiali prădători, în care somalezii sunt discriminați de o majoritate kenyană care se simte invadată, în care e mai bine să trăiești într-o locuință aflată îndărătul unei bariere și, chiar și-așa, câte-o alarmă o să te trezească în miez de noapte. E ca și cum personajele s-ar mișca lent pe o coajă de gheață, și nu știi dacă la un moment dat o să-i afli grosimea. (Vlad Odobescu)

Ascuns la vedere, de Nurrudin Farah, traducere din limba engleză de Irina Bojin, Polirom, 2015

Mogadishu în timpul războiului civil, 1993, sursa: Wiki

Apa vie. Ora stelei (Brazilia)

Am aflat de Clarice Lispector vara trecută, înainte să plec în Brazilia. Tocmai i se publicase un volum de Complete Stories în State și cronicarii americani erau leșinați de admirație. În poze, Clarice e o femeie înfricoșător de frumoasă, genul de divă old school cool pe care te ferești s-o privești în ochi de frică să nu te transforme într-un morman mic de mucuri de țigară. În realitate, Clarice s-a născut la minus 20 de grade, într-un sat din Ucraina. Părinții au fugit de pogromurile care ucideau sute de mii de evrei și au ajuns tocmai în Brazilia. (Povestea e chiar mai tragică de-atât, o puteți citi aici). În ficțiune, Clarice e considerată cea mai importantă scriitoare modernistă a Braziliei sau „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”. Elizabeth Bishop zicea că e mai bună ca Borges, iar Colm Tóibín, Jonathan Franzen și Orhan Pamuk sunt fanii ei de pe coperta a patra. În Brazilia e parte din canon, în afara Braziliei, e subiectul unui cult literar. Ba e Virginia Woolf a Americii de Sud, ba e cel mai important scriitor evreu post-Kafka.

În română, i s-au tradus recent mai multe romane la Editura Univers: Aproape de inima vijelioasă a lumii (2014), Patimile după G.H. (2015) și Apa vie. Ora stelei (2016). Cu scriitorii cult ai două variante: ori îi detești iremediabil, ori intri în sectă. La fel și cu textul Apa vie, un monolog interior amețitor, despre care nu știi ce să crezi la început, dar te lași câștigat apoi și aproape că-ți vine să te ridici de pe canapea și să faci cercuri prin casă citind cu voce tare: „Și eu sunt violent de vie, și mă ling pe bot ca un tigru care a devorat cerbul”. 60 și ceva de pagini în mijlocul uraganului Clarice - cum să faci să notezi tot, cum să pricepi ce e în spatele gândului, care e umbra cuvântului, cum să locuiești prezentul, cum să intri în „nucleul invizibil al realității”, cum să prinzi în scris ritmul de jazz, cum să pricepi că, uneori, lucrurile cele mai importante sunt spuse în rândurile albe dintre rândurile scrise. Unora textul ăsta s-ar putea să li se pară un delir pedant&academic, alții or să pufnească la vitalismul un pic desuet în epoca noastră obosită, alții se vor lăsa cuceriți definitiv de uragan. Mai ales că de la pagina 69 încolo începe Ora stelei (sau Vina este a mea sau Să se descurce singură sau Dreptul la strigăt sau încă 9 variante de titlu), un micro-roman în care naratorul se împiedică, ezită, nu știe ce să facă cu povestea unei fete „ca o cafea care s-a răcit”, dar o scrie în timp ce ne spune că nu prea știe cum s-o scrie, iar fata din nord-est, un chip anonim, o viață de nefericire, o provincială fără trăsături devine din non-personaj personajul reprezentativ al tuturor vieților minore - „Persoana de care o să vă vorbesc este atât de toantă încât uneori le zâmbește oamenilor pe stradă. Nimeni nu răspunde la zâmbetul ei pentru că nici nu se uită la ea.” Fata „care era atât de săracă încât se hrănea doar cu hotdogi” se lipește de tine și-ți face inima bucățele, pentru că povestea ei e povestea tuturor oamenilor care au trecut vreodată pe lângă tine și tu nu i-ai văzut și nu știi cine sunt și n-ai idee cum își duc viața, dar dacă ai ști, o, dac-ai ști…

S-o citești pe Lispector e ca și cum te-ai uita la un somnambul care se îndreaptă spre o destinație necunoscută, scria cineva, sau ca și cum ți s-ar da pe mână mai multe lumi incadescente care stau să explodeze și să nimicească totul în jurul lor, scria altcineva.

S-o citești pe Lispector. (Luiza Vasiliu)

Apa vie. Ora stelei, de Clarice Lispector, traducere de Dan Munteanu Colan, Editura Univers, 2016

Umbra lui Clarice la Rio, sursa: Wiki

Funny Boy (Sri Lanka)

Arjie e un băiețel care crește în Sri Lanka, într-o familie de tamili, într-o perioadă în care conflictele cu singhalezii devin din ce în ce mai apăsătoare. Se prinde de asta când asistă la flirtul uneia din mătușile sale cu un băiat pe care familia refuză să-l accepte pentru că nu e ca ei

„Appa? Ce-i aia rasist?”

Lui Arjie îi place să se joace de-a mireasa. Se costumează într-un sari, și visează la o nuntă adevărată. Se uită fascinat la maică-sa în timp ce se aranjează, îi place să se dea cu ojă și să se joace cu bijuteriile pe care le găsește prin casă. Arjie are un crush pe unul din angajații familiei. Taică-su bănuiește că are „nu știu ce neajuns”. Arjie se apropie de Shehan, un coleg de școală, și își descoperă, uimit, sexualitatea.

Adolescența lui Shyam Selvadurai, care la 19 ani a fost nevoit să plece din țară din cauza conflictelor interetnice dintre singhalezi și tamili, a stat sub umbra conflictelor dintre noi și ei. Iar Funny Boy, deși nu tocmai o autobiografie, e o carte despre cum inocența jocului unui copil este, încet, îngrădită de conflicte: dintre el și familie. Dintre familie și ceilalți. Dintre guvern și rebeli.

Cele două mari teme ale cărții, a fi gay și a fi tamil, se încalecă și stau, pe rând, una în cârca celeilalte, până când nu mai știi ce e mai greoi. Pentru că, de fapt, ele nu sunt nicio clipă de sine stătătoare. Pentru Arjie, sunt cei doi stâlpi de pe care i se surpă adolescența, și al căror moloz devine un coming of age dureros, al neapartenenței, de orice fel ar fi ea. (Larisa Baltă)

Funny Boy. Un roman în șase povești, de Shyam Selvadurai, traducere din limba engleză de Ioana Filat, Hecate, 2016

22 august 2016, Publicat in Arte /

text de

  • Luiza VasiliuLuiza Vasiliu

    Editor coordonator. I-a cântat Nick Cave o piesă la un concert. Mai multe despre Luiza, aici. O găsiți la luiza@scena9.ro. 

ilustrații de

  • Andy SinboyAndy Sinboy

    Ilustrator. Corcitură  europeană, o parte Hispania, o parte Brittania și-o parte România.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK